Apariție editorială

Istoria – știm foarte bine acest lucru – este o narațiune construită de specialiști din mărturii și vestigii ale trecutului. Deseori, cercetarea istorică este pusă în mișcare de subiecte apropiate de noi, contemporane, cum sunt numite de obicei, motiv pentru care relatările istorice pot fi într-o permanentă reconsiderare, reconstruire și remodelare.

coperta

Cu siguranță, „titoismul” i-a preocupat deopotrivă pe cei care l-au cunoscut în direct, ca trăitori ai acelor ani, dar și pe cei care doar au citit despre el sau l-au receptat prin intermediari. De atunci au trecut peste șase decenii, o perioadă nici prea îndelungată, dar nici scurtă. Înțeles ca o politică specială, promovată de Tito în Iugoslavia, urmare a conflictului ideologic dintre Partidul Comunist Iugoslav și Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, a parcurs un drum lung, propagându-se de la nivelul liderilor marilor puteri, până la oamenii simpli, din cele mai diferite zone ale social-economicului.
În ce ne privește, am dorit mult să ne apropiem de un asemenea personaj, – este vorba, desigur de Tito – implicit de subiectul pe care-l deschide, pentru că multă vreme țara sa, datorită în primul rând lui, era percepută ca o frumoasă și de invidiat oază a libertății. Existența proprietății particulare, atât de râvnită în celelalte state socialiste, posibilitatea de a circula și lucra peste hotare, existența mașinilor agricole în curțile oamenilor, deschiderea culturii către Occident etc. erau tentații la care românii priveau cu mare interes.
Tito, eroul-partizan din anii războiului, liderul de partid și de stat, ne-a fost în atenție și dintr-o altă perspectivă. La sfârșitul anilor 70, regretatul profesor N. Ciachir, el însuși un „fan” al controversatului om politic, pe care-l întâlnise personal în calitate de specialist în istoria Iugoslaviei, nu se sfia să ni-l prezinte ca un simpatic nonconformist și reformator, ceea ce pe noi studenții de la istorie-filosofie ne încânta și ne atrăgea totodată.
Moartea lui Tito, la 4 mai 1980, după ce 43 de ani s-a aflat în fruntea partidului, guvernului sau țării, funeraliile pe care le-am urmărit cu emoție la televizorul din omplexul studențesc bucureștean „6 Martie”, comentariile aproape în unanimitate favorabile, ne-au impresionat, provocându-ne dorința de a-l cunoaște mai bine.
Liderul iugoslav nu a elaborat o doctrină unitară în adevăratul sens al cuvântului, dar întreaga sa activitate și gândire au alcătuit o realitate distinctă, numită în mod curent titoism. Originalitatea acestui proiect ideologic a făcut prozeliți nu numai între anii 1948 – 1953, ci și mult timp după aceea. Mințile noastre tinere, din anii 70 – 80, înfierbântate de teorii precum cea a „convergenței sistemelor”, întâlneau cu acest exemplu elemente ce nu se puteau imagina în ideologia comunistă dogmatică promovată de Gh. Gheorghiu-Dej sau N. Ceaușescu. Iar atunci când discutam momente de curaj, cum au fost cele din 1964 sau 1968, nu puteam să nu ne gândim cu recunoștință la „mareșalul iugoslav”, primul care a avut curajul să se ridice împotriva Moscovei.
În respectul acelor vremuri, trebuie să recunoaștem că generația autorului rândurilor de față a trăit mult timp cu o imagine favorabilă despre acest personaj puternic, opozant al lui Stalin, dar nu un dușman al socialismului, prieten de conjunctură cu americanii și englezii, partizan fervent al „naționalismului iugoslav”. Nu-l înțelegeam deloc, chiar îl condamnam categoric pe Gh. Gheorghiu-Dej, pentru nesăbuita lui campanie anti-titoistă.
După 1989, în ciuda frământărilor care au condus la dezmembrarea Iugoslaviei, sau poate tocmai de aceea, judecățile despre „titoism” au intrat într-o matcă a normalului, limpezindu-se oarecum. În țara noastră pătrund informații din mai multe direcții, lumea lui Tito, ideile sale și ale colaboratorilor săi schimbându-și conturul și culoarea. Apar, era normal să se întâmple așa, nuanțele și abordările situate în afara formulărilor categorice, se scrie fără patimă, cât mai aproape de reconstrucția adevărului istoric.
De aici însă, până la cunoașterea în profunzime a „titoismului” în lumea mică a regiunilor din România, este cale lungă, chiar dacă și internetul a rezolvat câte ceva. Am ales Gorjul, din motive lesne de înțeles, – în definitiv viața celui care scrie această carte se confundă cu existența acestui meleag de peste trei decenii – dar și datorită faptului că el are specificul său. În apropiere, la Turnu-Severin, cetățenii iugoslavi desfăceau în anii 80 produse care nu se găseau, în anii „epocii de aur”, decât foarte greu sau deloc. Apoi, parcă trasă la indigo, am constatat în anii 90 prezența gorjenilor, dar nu numai a lor, „dincolo”, cu produse autohtone ieftine sau cu foarte necesarii carburanți. Am putea sugera că într-o anumită proporție bazele „capitalismului” din zonă s-au clădit și de către cei care treceau cu „mărfuri”, de mai multe ori pe lună, prin vama de la Porțile de Fier.
În anii aceea s-a plămădit ideea unei cărți despre „titoismul” oglindit în paginile presei gorjene, lucrare ce vede lumina tiparului acum, când se pare că pe teritoriul fostei Iugoslavii lucrurile au intrat pe un făgaș relativ normal.
Suntem convinși că subiectul nu este nici pe departe epuizat, drept care promitem că nu ne vom opri aici. Ne facem însă datoria de a recunoaște că dorința noastră a fost inițial de a intra mult mai în profunzimea fenomenului, pentru a înțelege cât de corect a fost perceput „titoismul” la nivelul cetățenilor simpli ai țării, și într-o abordare specială care a fost impactul său asupra Gorjului, județ situat aproape de granița cu Iugoslavia.
Obstacole în fața cercetătorului, din nefericire, există. De exemplu, presa timpului, nici nu se putea altfel, oferă o imagine deformată, unilaterală, fiind dominată de pronunțata influență a propagandei moscovite. Mai exact, de la Kremlin, via București, se transmitea că Tito trebuie condamnat pentru „erezia” sa și imediat lucrul acesta se realiza cu vehemență pretutindeni în România, inclusiv la Gorj.
Prin urmare, de la întrunirea Cominformului, din iunie 1948, de la București, până după moartea lui Stalin, în 1953, ziarele abundă în articole critice la adresa regimului „fascist” instaurat peste Dunăre. Uneori nu se fac nici măcar minime eforturi pentru a se schimba, fie și de dragul frumuseții frazei, conținutul documentelor oficiale venite de la „centru”. Cititorii sunt supuși unui tir aprig de dezinformări (e drept că uneori, vezi incidentele de frontieră, sunt și lucruri adevărate), toate aureolate de marota periculoasă a celui „de-al treilea război mondial”.
În altă ordine de idei, pe alocuri am depistat și atitudini contrare – suntem convinși că ele au fost mai numeroase, dar n-au putut rămâne în documente din motivele știute – care se plasau de partea cealaltă a baricadei, alături de Tito.
Privitor la stilul lucrării, am dorit, chiar dacă limbajul este mai sec și oarecum sărac, să nu părăsim abordările științifice, făcând apel la izvoare edite, lucrări, studii și articole ce au legătură cu tema. Nu ne-am putut, pe de altă parte abține, să nu preluăm unele informații suculente privitoare la tinerețea lui Tito, viața sa „revoluționară” și sentimentală tumultuoasă, chiar dacă uneori ne-am îndoit oarecum de relativitatea surselor documentare.
Concluziile noastre converg către o idee aproape unanim acceptată de autori. Deși „titoismul” a însemnat părăsirea unor dogme staliniste, I. B. Tito s-a aflat tot timpul în fruntea unui regim comunist, ce nu admitea sub nicio formă democrația reală, având la bază pluripartidismul, normele și idealurile statului de drept. Pentru români, inclusiv pentru gorjeni, sistemul patronat de el oferea totuși iluzia a ceva mai bun și mai aproape de ce au trăit înainte de 1945. Din nefericire o propagandă incorectă și insistentă i-a îndepărtat de cunoașterea profundă a faptelor, chiar dacă destinul îi plasase într-o zonă favorabilă. Granițele „războiului rece” nu se lăsau așa de ușor doborâte…

Gheorghe Nichifor

Reclame

141 de ani de existenţă a Arhivei Gorjului

Înfiinţată la data de 8/20 februarie 1873, Arhiva Generală a judeţului Gorj a cunoscut două etape distincte de existenţă. Prima etapă a existenţei sale ca instituţie, situată în intervalul 1873-1907, este legată de eforturile depuse în perioada 1870-1873 de conducerea Arhivelor Statului de a înfiinţa arhive judeţene şi care s-a concretizat prin înfiinţarea de astfel de instituţii în toate cele 33 de judeţe ale României.

Prin importanţa activităţilor sale, arhivele gorjene ar avea nevoie de un sediu

În judeţul Gorj, prin încheierea nr. 430 din 8/20 februarie 1873, Comitetului Permanent al Districtului Gorjiu hotărăşte înfiinţarea instituţiei arhivelor, ce avea rolul de a prelua de la instituţiile judeţene toate documentele create de acestea, începând cu anii cei mai vechi ai dosarelor aflate în arhivă, şi până la anul pe care acestea îl considerau ca fiind ultim pentru a nu le perturba activitatea. La ora actuală se pare că această primă instituţie de arhivă judeţeană din Gorj a funcţionat cel puţin până la nivelul anului 1907, în statele de plată ale administraţiei judeţene din acest an apărând funcţia de „registrator arhivar general al judeţului”.

Un trecut impresionant

Din fericire, intenţia conducătorilor Arhivelor Statului de a se preda la aceste arhive judeţene şi arhivele autorităţilor din fiecare judeţ păstrate la Bucureşti, nu s-a concretizat decât mult mai târziu. În cazul în care aceste documente ar fi fost preluate în această primă etapă, ele ar fi dispărut probabil aşa cum au dispărut şi cele ale Prefecturii Judeţului Gorj de după 1835 sau cele ale protoieriilor care au funcţionat pe raza judeţului între 1832 şi 1869.
Nu ştim exact ce s-a întâmplat cu documentele păstrate în această primă arhivă, lipsind mărturii directe despre soarta lor. O posibilă cauză a dispariţiei lor poate fi cea a distrugerilor suferite de judeţul Gorj în perioada anilor 1916-1918. Aşa cum raportau primăriile comunale din judeţ la un chestionar arhivistic făcut în anul 1939, cea mai mare pierdere de documente suferită de primării este datorată distrugerilor provocate de trupele de ocupaţie. Conform aceleaşi surse, măsurile de salvare a documentelor par să fi fost îndreptate în direcţia păstrării actelor de stare civilă (comunele Budieni şi Vădeni precizează clar că au îngropat actele de stare civilă pentru a le salva). O altă cauză a dispariţiei este legată de distrugerea voită a documentelor în diverse perioade sau de refolosirea hârtiei în vederea întocmirii de noi documente. Despre prima situaţie am mai făcut precizări cu diverse ocazii. Am putea adăuga că la un alt chestionar privind arhiva primăriilor comunale, realizat în anii 1952-1953, cei de la comuna Turburea precizează că arhiva veche a fost arsă de fostul Preşedinte al Comitetului Provizoriu, în timp ce responsabilii de la comuna Pojogeni notează că aceasta a fost „arsă în anul 1947 după dispoziţiile primite”. În ceea ce priveşte refolosirea documentelor, această practică poate fi documentată în diversele fonduri păstrate la Serviciul Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale. De exemplu, putem semnala că în anul 1941 la Judecătoria Mixtă Târgu Jiu a fost folosit un document din anul 1844 care a fost luat dintr-un dosar de judecată care a rezistat în arhiva instanţei respective aproape 100 de ani.
Dispărută în condiţii încă neclare înainte de anul 1911, instituţia arhivelor gorjene se va reînfiinţa abia în anul 1951, când, la începutul lunii august 1951, apare Secţiunea Regională Gorj a Arhivelor Statului.
Înfiinţată prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 472 din 29 mai 1951 şi Decizia nr. 278 din 5 iunie 1951 a Ministerului Afacerilor Interne, Secţiunea Regională Gorj a Arhivelor Statului, cu sediul în Târgu Jiu, avea ca rază de competenţă Regiunea Gorj, formată din fostele judeţe Gorj şi Mehedinţi.
Trecând peste greutăţile întâmpinate pentru dotarea cu un spaţiu corespunzător, asigurarea mobilierului necesar pentru depozitarea documentelor, a celor necesare pentru desfăşurarea activităţii, micul colectiv de arhivişti a reuşit să organizeze noua instituţie, ce avea menirea de a păstra şi conserva pentru generaţiile viitoare documentele istorice create de înaintaşi.
Prin activitatea pe care a întreprins-o de-a lungul timpului, instituţia arhivelor Gorjului, devenită între timp Serviciul Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale, a încercat să asigure, prin activitatea ce a desfăşurat-o, păstrarea surselor documentare pentru scrierea istoriei locale, asigurând accesul locuitorilor la tezaurul documentar ce se regăseşte în dosarele păstrate cu grijă.

Alexandru Bratu