Despre istoria și istoricii Gorjului

             Cercetările privind realizările istoriografiei române se găsesc de mai mult timp într-o continuă expansiune, ele fiind preocupate de inventarierea principalelor rezultate ale domeniului și deopotrivă de localizarea pe spații geografice distincte.[1] Orice bibliografie istorică nu se poate cantona doar în evidențierea „vârfurilor”, prin care – desigur – i s-a direcționat evoluția, preocupările istoriografice din arealul mai îndepărtat marilor centre științifice direcționându-și, în proporții diferite, eforturile de investigație spre scopul declarat de a „completa” înfăptuirile majore ale Științei istorice.

COPERTA 01.jpg

            Lucrarea de față a pornit de la o necesitate personală, resimțită de-a lungul anilor, în efortul de a studia trecutul acestui meleag. O bibliografie cuprinzătoare a Istoriei Gorjului nu a existat până acum, nici măcar în stadiul de intenție, deși, „slavă Domnului”, truditori în domeniu au existat suficient de mulți.

            Am trecut la această încercare, deloc ușoară, nu din anume orgolii sau interese, ci, pur și simplu, pentru a le mărturisi conjudețenilor mei totala gratitudine și recunoștință pentru căldura ce mi-au transmis-o începând cu 1983, când soseam la Târgu-Jiu. Afecțiunea, prieteniile, încrederea celor din jur, m-au determinat să răspund cu angajament și responsabilitate unei asemenea plăcute provocări.

            În aplecarea atentă și serioasă asupra trecutului Gorjului am fost susținut de oameni cu experiență în domeniu: G. Manoniu (jurnalist la „Gazeta Gorjului”, plecat dintre noi nedrept de timpuriu), V. Andrițoiu, C. Cotan, N. Mischie, C. Giurgiulescu, Gh. Golea, Gh. Anglițoiu, Gh. Gorun, Adrian Gorun, I. Țucă (inspectorul de specialitate, „spaima” dascălilor de istorie, în realitate un suflet de aur!), V. Lupu și Ionel Racoceanu (amândoi distinși și exigenți profesori la Motru, ultimul și el dispărut prea devreme dintre noi), Dumitru Cauc (eruditul și autodidactul profesor de la Fărcășești), C. Văduva (pasionatul dascăl de la Urdari, care-și transmite dragostea pentru Istorie fiului său Ovidiu), Dumitru Popescu (în memoria căruia organizăm la Novaci, de câțiva ani, un concurs de Istorie pentru elevi), Filimon Văduva (regretatul coleg, născut în satul lui Gh. Magheru), Romeo Blându (primul profesor de Istorie gorjean pe care l-am cunoscut, odată venit la Târgu-Jiu), Th. Voicu (un erudit „normalist”, școlit la excelenta Universitate din Cluj), Aurelian Ursu (a predat o viață Istoria, copiilor din Târgu-Cărbunești), apoi prietenii de la Arhive (Dan Neguleasa și regretata Florina Popescu) sau de la Muzeu (V. Marinoiu și Gh. Calotoiu), de la Biblioteca Județeană (distinsa doamnă Alexandra Andrei) și lista ar putea continua cu oameni minunați de la Cultură, Biserică, Justiție, Administrație etc. Ei m-au încurajat, determinându-mă să cred în posibilitatea reală de a descifra și readuce în actualitate fapte și biografii din zonă, cu predilecție din epocile mai apropiate, modernă și contemporană, pentru care mă specializasem la Facultatea de Istorie-Filosofie din București.

            Permanent am păstrat legătura cu istoricii consacrați din Capitală, majoritatea foști dascăli, treptat extinzând contactele științifice și la alte centre universitare. Nu se pot uita relațiile de prietenie cu specialiști precum: Gh. I. Ioniță, N. Ciachir, Gh. N. Cazan, Dan Marțian, Titu Georgescu, (care acum nu mai sunt printre noi), I. Scurtu (care ne-a transmis constant gândul responsabilității și al curajului în rescrierea Istoriei), Iulian Cârțână (gorjeanul nostru de la Jupânești, un dascăl universitar de o cumsecădenie proverbială), G. D. Iscru (cel mai important istoric al „Epocii Tudor Vladimirescu”), C. Corbu (specialist în mișcări țărănești, astăzi evenimente total ignorate, parcă nici nu ar fi existat!), Lucian Boia („incisivul” istoric din ultima vreme, în anii facultății foarte apropiat de noi), St. Brezeanu (secretarul de partid în anii studenției, un excelent specialist în Istoria Bizanțului), C. Bușe (gorjean la origini, ce ne-a tratat întotdeauna cu o distinsă alură tinerească), V. Dupoi (coordonatorul practicii arheologice) și alții de la București. De la Cluj, academicianul Nicolae Edroiu, (îndrumătorul de la doctorat), de la Iași, regretatul Gh. Platon, din „Cetatea Băniei”, Vladimir Osiac, Mihai Corneliu Lungu, Constanțiu Dinulescu, Sorin Liviu Damean (un autentic lider al generației istoricilor olteni tineri) și încă mulți alții.

            Un moment important, cu impact deosebit asupra formării mele în această direcție, a fost contactul cu inspectorii de specialitate din țară (eram cel mai tânăr dintre ei, în anii ’90), prilej care m-a așezat în preajma lui Bogdan Teodorescu (inspector general în Minister), un intelectual desăvârșit, cu mare aplecare către lucrurile bine făcute. Este, totodată, perioada când i-am cunoscut pe toți profesorii de Istorie din județ, unii dintre ei rămânându-mi prieteni și colaboratori apropiați până-n prezent. Și tot ca o experiență inedită a fost realizarea „Hărții zonelor defavorizate din județul Gorj”, din postura de inspector școlar general adjunct, ce mi-a oferit prilejul să „bat” Gorjul „la pas” și să văd locuri, oameni și monumente ce mi-au consolidat cunoașterea acestor meleaguri.

            La Societatea de Științe Istorice din România, am lucrat într-o armonie deplină cu autentici specialiști din generațiile mai vechi (I. Scurtu, președinte mai multe mandate, Nichita Adăniloaie – decanul de vârstă, membru fondator, Bogdan Teodorescu – de această dată în calitate de secretar general, Gh. Smarandache, Mihai Andreescu, Angela Bălan (București), Relu Stoica (Buzău), Șt. Păun (Giurgiu), C. Vitanos, Paul Dominte (Constanța), Mihai Adafinei (Vrancea), Floarea Oltea-Grămăticu (Bârlad), Monica Tașcă (Brașov), Mihai Cotenescu (Călărași), Dumitru Tomoni – colegul de facultate, din Făget-Timiș etc., precum și cu tineri, cazul cel mai elocvent fiind actualul președinte Bogdan Murgescu, un prolific și exigent cercetător.

            Cu siguranță, lucrul cel mai de preț este reprezentat de ceea ce lăsăm în urmă. Flacăra dorinței de a cerceta trecutul nu se aprinde și nu se transmite ușor, mândria de a-i vedea la treabă pe cei care mi-au urmat exemplul fiind un sentiment inegalabil. Andrei Popete-Pătrașcu (care a trudit punându-și semnătura, în calitate de coautor, pe unele cărți ale dascălui său din liceu), Liviu Nițu (cercetător la arhivele bucureștene), Maria Bizomescu (am realizat împreună o carte despre Regina Maria), Valentin Pătrașcu (muzeograf, cu aplecare laborioasă către cercetarea istorică), Vasile Udroiu (un mare iubitor al mareșalului I. Antonescu), Marcela Mrejeru (bună cunoscătoare a scrierii chirilice), Adriana Peptan, Elvis Istudorescu, Costin Scurtu (nepotul istoricului Ioan Scurtu), Cornel Șomîcu (o excelentă colaborare, încă din anii săi de studenție), N. Negrea, Gabriel Sarcină, Adelin Ungureanu, Mihaela Niculescu-Ioniță, Carmen și Sorin Balcanu și alții – reprezintă adevărate speranțe pentru activitatea de cercetare și popularizare a istoriei.

            Neîndoienic, această atmosferă de conectare la realitățile Gorjului nu ar fi fost posibilă fără susținerea a două persoane, foarte apropiate, care iubesc Istoria și cred în virtuțile ei. Este vorba de fosta colegă, Sanda Dorina, devenită Nichifor în anul III de facultate, principalul actor în documentarea arhivistică pentru lucrările elaborate în comun și Dragoș-Constantin, băiatul nostru, pasionat de Istorie la rândul lui, cărora le mulțumesc și pe această cale pentru tot ceea ce au făcut în susținerea mea de-a lungul anilor.

            I-am lăsat la urmă, deși poate trebuia să încep cu ei, pe toți cei care, specialiști sau nespecialiști, au avut răbdarea și interesul de a citi ceea ce am scris din 1984 până azi, singur sau în colaborare. Ei mi-au dat forță și încredere, determinându-mă să merg mai departe, păstrând echilibrul și decența necesare oricărui istoric. Iată de ce, de-a lungul anilor, am încercat să dezvelesc de sub colbul uitării momente și personaje ce nu au de-a face aproape deloc cu propria mea apartenența politică. Până la urmă, mai mult decât orice, faptele sunt cele care ne definesc și ne păstrează în memoria colectivă, nu înregimentarea într-un partid sau altul.

            Așadar, cartea de față nu pornește numai de la fireasca dorință de a intra în studiul istoriografiei gorjene, spre a-i descifra dimensiunile și direcțiile, ci și dintr-un justificat și temeinic imbold intern, sufletesc, generat de oamenii pe care i-am cunoscut aici și în alte părți, susținători consecvenți ai imperativului cunoașterii valorilor perene ale neamului nostru.

            Câmpul relațional extins al Istoriei, precum și conștiința actualității principiului interdisciplinarității, m-au determinat să nu ignor domenii precum: Filosofia (inclusiv Filosofia istoriei), Geografia, Arhitectura, Folclorul, Literatura, Teatrul, Sportul, Muzica etc. Toate, împreună, pot furniza o imagine relevantă a evoluției Științei istorice gorjene, oferind informații optime în descifrarea și reconstituirea trecutului acestui meleag.

            La nivelul județului Gorj, este limpede pentru toți, nu se poate vorbi de o activitate istoriografică extinsă și aprofundată, decât pentru anumite epoci și teme. Lipsesc sau există în stadiul de timide încercări: marile sinteze, bibliografiile, dicționarele, enciclopediile și alte instrumente de lucru. Multă vreme cercetarea istorică a fost lăsată în seama nespecialiștilor, chiar dacă unii, gen Alexandru Ștefulescu, un erudit autodidact, au reușit performanțe remarcabile. Este motivul pentru care trebuie să recunoaștem cu franchețe persistența numeroaselor goluri, ce așteaptă a fi examinate și acoperite.

            Pe de altă parte – și nu e nicio contradicție în această stare de lucruri – cu timpul, producțiile istoriografiei gorjene au crescut cantitativ și calitativ, grație aportului istoricilor de profesie, atât din județ, cât și din marile centre ale țării. Conlucrarea cu specialiști din alte domenii generează, în ultima vreme, o fericită complementaritate, utilă nu numai cercetării, ci și cultivării sistematice a Istoriei Gorjului. Discutând în termeni comerciali, la noi se produce, dar se și consumă Istorie.

            O confruntare de idei, ce nu exclude viziuni comune, nu trebuie să lipsească istoriografiei gorjene, avându-se în vedere valorile patrimoniului local, personalitățile (din fericire, deloc puține), miturile (chiar mitul lui Zamolxis pare a fi originar de la noi), viața cotidiană în diferite epoci istorice (o temă de mare actualitate, la Gorj cu veritabile elemente de specificitate locală), elitele politice și culturale (numeroase și interesante) etc. Sunt teme atractive, incitante, ce pot fi atent cercetate și așezate în pagină, cu obiectivitate științifică, în deplin respect față de adevărul istoric. [2]

            Constatăm, tot mai mult, o vizibilă apetență pentru curățirea Istoriei de zgura regimului totalitar, paralel cu o prudență prea severă, uneori, în ceea ce privește valorificarea contribuțiilor istoriografice din anii comunismului. Pe acest teren, opiniile opuse, contradictorii, nu pot fi decât de bun augur, dar numai pornindu-se de la spiritul corectitudinii și al responsabilității. În definitiv, nu tot ce a produs istoriografia de atunci este lipsit de valoare.[3] Numai animați de asemenea deziderate, spațiul exprimării istoricilor și documentariștilor autohtoni va fi al progresului garantat, consolidându-se premisele formării unei generații de istorici adevărați.

            În altă ordine de idei, noul statut internațional al României ne trimite la constatarea, deloc de neglijat, că în actualul orizont al europenizării și globalizării, Istoria, cartea de vizită a județului nostru, nu poate intra în Istoria națională sau, mai mult, în cea universală, cu întreaga ei încărcătură, decât prin selectarea și extragerea acelor fapte, evenimente, personalități, procese și fenomene, ce sunt reprezentative pentru identitatea Gorjului. Prin urmare, un spor de calitate în lucrările celor care scriu și popularizează Istoria județului, nu poate decât să contribuie la creșterea gradului de atractivitate și, de ce nu, la creșterea bunăstării locuitorilor săi.[4]

            Iată, suficiente motive, pentru conturarea unui proiect de mare actualitate și anvergură, realizat și lansat de la Târgu-Jiu, ce poate utiliza cu succes informații din prezenta „Bibliografie”. Este vorba de inițierea unei necesare „Cărți de identitate” a locurilor și oamenilor din acest areal, suprapusă, desigur, concluziv, specificității românești. Prin urmare, integrându-se lucrărilor de factură asemănătoare, cartea de față, realizează trimiteri documentate, în ordine alfabetică, la autori evidențiați de-a lungul timpului în câmpul Istoriei și a disciplinelor auxiliare (originari din Gorj, – uneori i-am considerat gorjeni chiar pe filiație maternă sau paternă – stabiliți aici sau plecați în diferite alte locuri), la cărți și materiale dintr-un câmp informațional extins.[5]

            Parcurgând paginile „Bibliografiei”, cititorii avizați vor avea prilejul să identifice autori din toate generațiile, de valoare inegală, unii cu prestanță, realizatori de cărți, studii sau articole cu „bătaie lungă” în timp și spațiu, alții improvizatori, mediocri, cu scrieri conjucturale, fără substanță, lipsite de metodă și conținut adecvat.

            Documentarea pe care am realizat-o m-a determinat, în chip implicit, să parcurg conținutul unor materiale bogate și diverse, din epoci istorice diferite, dar să percep și jocul mai puțin comentat al discrepanțelor valorice. Este o senzație aparte să-i „judeci” (chiar și numai în propria intimidate) pe autori, unii specialiști autentici, alții numai pretinși istorici, prin informațiile ce le oferă cititorilor, comparându-le, valorizându-le. Unii, în primul rând cei cu studii de specialitate, dar nu e obligatoriu, se înscriu în rigorile cercetării științifice, dau dovadă de respect față de izvoarele istorice, de orice natură (scrise sau nescrise), gândesc, ordonează, apreciază. Alții – curioșii pot utiliza această „Bibliografie” pentru a constata singuri adevărul – compilează, nu interpretează, nu încadrează contextual, se limitează la afirmații irelevante, se hazardează în opinii neștiințifice, într-un cuvânt sunt diletanți sau chiar răuvoitori. În definitiv, atunci când te încumeți să scrii, chiar numai câteva rânduri de popularizare, trebuie să ai conștiința unei mari responsabilități, întrucât va exista fie și un singur cititor ce poate despica firul în patru.

            Reîntorcându-mă la prezenta lucrare, efortul autorului îmbrățișează două direcții fundamentale: cărți, studii, articole despre Istoria Gorjului și istorici gorjeni cu realizări istoriografice în plan local (altul decât Gorjul), național și internațional. Nu am considerat util să organizez informațiile, în maniera clasică deja consacrată, pe epoci istorice sau probleme fundamentale, rezumându-mă la ordonarea alfabetică, după nume, pe autori și scrierile lor, și includerea contribuțiilor istoriografice într-una din cele trei categorii: cărți, studii și articole. Până la urmă satisfacția oricărui cercetător se măsoară în efortul de a căuta cu atenție și migală informațiile, așa cum personal am procedat în această documentare.

            Semnalez existența în „Bibliografie” a unui număr semni-ficativ de articole nesemnate, ordonate alfabetic, pe care le-am consi-derat utile cercetării științifice. Au apărut în diferite publicații autohtone sau în alte locuri, reprezentând: evenimente semnificative (vizite la nivel înalt, festivități, mariaje, decese, comemorări, campanii electorale), documente juridice (multe, de exemplu, publicate și comentate în „Arhivele Olteniei”), congrese și acțiuni ale forma-țiunilor politice și asociațiilor profesionale, preluarea sau părăsirea demnităților publice, activități culturale etc.

            De ce autorii de studii și articole au fost prezentați separat? Răspunsul este simplu: prima categorie de materiale, publicate în reviste de specialitate, comportă realizarea și redactarea lor după normele științifice în vigoare, adresându-se, înainte de toate, specialiștilor, în timp ce articolele, mai numeroase, au caracter de popularizare, sunt de mici dimensiuni și pot vedea lumina tiparului într-o manieră facilă, în publicații diverse, inclusiv reviste școlare sau on-line. Le-am amintit aici, chiar dacă uneori valoric nu se ridică la nivelul așteptărilor, poate și pentru a demonstra apetitul gorjenilor față de Istorie. Și, de ce nu, ca să dechidem cititorilor exigenți portițe suplimentare pentru judecați de valoare în legătură cu transmițătorii de Istorie de pe meleagurile noastre.

            Este departe de autor gândul unei inventarieri totale a ceea ce s-a scris despre Gorj sau ceea ce ne-au lăsat moștenire gorjenii din afara județului în domeniul Istoriei, conturându-se, cel puțin din aceste motive, certe premise de a reveni asupra cărții într-un orizont temporar cât mai optim. Există suficientă determinare pentru îmbogățirea lucrării cu alte contribuții istoriografice și inevitabil cu indicele de nume care să ne simplifice accesul la conținut. Deocamdată, am generat un punct de pornire, ce poate fi valorificat de către oricine.

            Lucrarea, prin specificul ei, se adresează prioritar specia-liștilor, cei mai îndreptățiți în utilizarea unui asemenea instrument. Se facilitează depistarea cu ușurință a ideilor celorlalți confrați, abordările și punctele de vedere, pe care să le folosească în propriile cercetări și elaborări. În definitiv spiritul „Școlii critice”, atât de actual și-n zilele noastre, nu trebuie să ne părăsească niciodată.

            Într-un plan mai larg, utilitatea lucrării constă în posibilitatea oricărui iubitor de Istorie de a se documenta, intrând în laboratorul istoriografiei gorjene, de a-i vedea pe intelectualii acestui meleag cum își prezintă propriul trecut. Până la urmă, interpretarea contextuală, prin apelul la cât mai multe surse istorice, este principiul fundamental al oricărui examen critic. Nu poți emite judecăți de valoare, nici măcar ipoteze, fără un bagaj infomațional consistent și de actualitate.[6]

            Apoi, i-am avut în atenție pe ceilalți cititori, care nu scriu nici măcar articole de popularizare, dar sunt dornici să afle sau să înțeleagă locul Istoriei Gorjului în ansamblul celei naționale, precum și contribuția gorjenilor la dezvoltarea Științei istorice românești și universale, dintr-o umană curiozitate. Este vorba de omul obișnuit, interesat de a cunoaște cât mai multe, în virtutea liberului acces la surse oneste și credibile.

            Iubitorii de Istorie vor avea prilejul să întâlnească în carte o categorie aparte – este vorba de articole din publicistica vremii – pe care le-am putea integra cumva „jurnalismului istoric”, ce nu aparțin exclusiv specialiștilor. I-am inclus aici pe cei care au trăit la propriu evenimentele, au cunoscut oameni importanți, într-o exprimare mai simplă, au aparținut acelor vremuri. Asemenea elemente bibliografice, ce par a nu avea legătură cu o bibliografie istorică autentică, au fost agreate de autor pentru că personal i-au fost utile de-a lungul anilor în documentarea și elaborarea propriilor scrieri.

            Pe de altă parte, am considerat necesar să includ în prezenta „Bibliografie” lucrări ce se îndepărtează oarecum de rigoarea științifică, valabilă pentru cărțile fundamentate strict pe izvoare istorice. Cititorii vor avea prilejul să constate că și la Gorj, istoria romanțată poate servi sau măcar infuza cunoașterea istorică, analizându-se cu atenție evenimente, fapte și personaje situate între ficțiune și adevăr. Cu deosebire studiul mentalităților, viața cotidiană, dar și alte teme, se pot mai ușor aborda parcurgând asemenea lucrări, ele însele concepute, nu ne îndoim deloc, pornind de la realități istorice demonstrate documentar. Firește, se impune, atunci când sunt consultate și utilizate, un examen critic aprofundat, derulat după toate rigorile cercetării autentice.

            Pentru sporirea gradului de atractivitate, am recurs la „pigmentarea” aparatului critic cu informații auxiliare, al căror con-ținut se dorește realist, echilibrat și disociat, pe cât posibil, de conotații politice, subiectivism (aceasta nu înseamnă că autorul nu a intervenit uneori cu propria experiență în domeniu!) sau influențe colaterale. Recomand parcurgerea lor, mai cu seamă cititorilor din generațiile actuale și, desigur, tuturor celor care nu sunt familiarizați suficient cu Istoria Gorjului. Sunt date biografice sumare despre autori (atenție ele sunt formulate o singură dată, chiar dacă autorii sunt prezenți în mai multe subcapitole!) sau comentarii relevante privitoare la conținutul materialelor. Uneori, la sursele pe care le-am considerat greu accesibile, am indicat locul și cotele la care pot fi consultate.

            Revenind la motivația fundamentală, o lucrare amplă, care să înfățișeze dezvoltarea Științei istorice în județul nostru, nu avem încă. Nici măcar o sinteză a Istoriei Gorjului, exceptând lucrarea lui V. Cărăbiș, care în opinia noastră ar fi dobândit un spor calitativ prin participarea extinsă a specialiștilor locali și implicarea financiară a factorilor administrativi și politici județeni. De aici, necesitatea unui scurt comentariu critic privind începuturile și evoluția cercetării în domeniu pe acest meleag.

            În mod categoric, exceptând lucrările celor care au studiat din exterior momente istorice precum 1821, 1848, 1859, 1877 – 1878, 1916 – 1918, ce scot în prim plan personalități ale Gorjului, – exemplul cel mai la îndemână fiind Tudor Vladimirescu – Alexandru Ștefulescu poate fi considerat, fără nicio rezervă, „părintele istoriografiei gorjene”. Perioada în care autorul „Gorjului istoric și pitoresc” se preocupă de trecutul județului său coincide în țara noastră cu trecerea de la istoriografia romantică a epocii post-revoluționare la istoriografia pozitivistă, ilustrată în chip strălucit de „Școala critică” a lui I. Bogdan, Dimitrie Onciul și N. Iorga, toți întreținând o relație excelentă cu Alexandru Ștefulescu.

            Societatea românească parcurgea în anii de formare și afirmare ai lui Alexandru Ștefulescu o epocă de restructurare și regândire a temeiurilor ei. După o suită de evenimente (două revoluții, Unirea Principatelor, instaurarea monarhiei constituționale, obținerea Independenței, inaugurarea sistemului pluripartidist etc.), ce au potențat în mare măsură optimismul românilor în șansele lor, se contura tot mai limpede imaginea unei societăți a contrastelor, în care personajele din vechea generație nu sesizau suficient condițiile istorice care au modificat viața și angajamentele tinerilor. Noii intelectuali – cu deosebire istoricii – erau în căutarea altor fundamente filosofice și culturale care să poată înlocui trecutele tipare. Tânăra generație, unde îl putem plasa și pe istoricul gorjean, la început romantică, apoi din ce în ce mai intransigentă și critică, năzuia, firesc, spre propriul ei discurs și dorea să-și enunțe propriile adevăruri.

            Alexandru Ștefulescu este marcat de această perioadă. Romantismul, care-și pune pecetea pe opera sa, marchează la români, dintr-o primă perspectivă, o evoluție în tehnica cercetării istorice, printr-o utilizare superioară a surselor documentare, iar pe de altă parte o mai strânsă îmbinare a Științei istorice cu aspirațiile politice și naționale ale vremii. În același timp, influența „Școlii critice” este clară, nu numai prin fermentația transmisă istoriografiei, ci și celorlate compartimente ale vieții politice, sociale și culturale. Istoricii, cu ei Alexandru Ștefulescu și prietenii săi de la Târgu-Jiu, ies după 1890 în arena publică, dând substanță și aplomb „apostolatului”.

            Fiu de preot, cu studii incomplete de Teologie și Filologie, este înainte de toate un autodidact. Bun cunoscător de limbi străine, clasice și moderne, dascăl de vocație, puternic angajat în mișcarea de regenerare culturală a Gorjului, își leagă numele de tot ceea ce înseamnă inițiativă spirituală pe aceste meleaguri: presă militantă, modernizarea învățământului, crearea de societăți culturale, asociații, biblioteci, așezăminte, bănci populare, înființarea Muzeului Județean al Gorjului etc. Este un prolific publicist, traducător, are preocupări de Arheologie, Numismatică, Genealogie, Paleografie, dar mai presus de toate a rămas în conștiința posterității prin lucrările sale istorice, prezente într-un inventar aproape complet în această carte.

            Contemporan cu el, mai degrabă precedându-l, scrie acum, e adevărat destul de puțin, călugărul Ștefan de la Tismana, ocupându-se de Istoria ecleziastică, centrată pe Sf. Nicodim. Într-o poziție asemănătoare se află novăceanul Al. Pelimon, prezent în istoriografia romantică a generației de la jumătatea secolului al XIX-lea. Scriind romane istorice are în vedere idei unioniste sau punctează simpatia și adeziunea față de sensul democratic al revoluțiilor de la 1821 și 1848. Din zona interesului documentar sunt de apreciat impresiile de călătorie ce aparțin unui peregrin sârguincios, pornit prin locurile istorice ale Țării Românești, unde cercetează vestigii, vizitează mânăstiri, citește hrisoave și inscripții etc. Cu siguranță, scrierile sale nu i-au fost străine lui Ștefulescu, chiar dacă nu se referă la istoria Gorjului.

            Sunt destul de vizibili, la cumpăna veacurilor XIX – XX, C. Brezulescu și V. Lascăr, politicieni de valoare, Iuliu Moisil, Witold Rolla Piekarski, C. Pârvulescu, M. Strajan, Șt. Bobancu, preoții Ilie Roșoga, I. Mălăescu și alții, cu articole de istorie în publicații precum: „Gorjiul”, „Buletinul Gorjului”, „Jiul”, „Lupta Jiului”, „Vocea Jiului”, „Lumea satului”, „Amicul poporului”, „Șezătoarea săteanului”, „Unirea Neamului”, „Românismul” etc. Se utilizează cu predilecție presa locală, întrucât în această perioadă întreg spațiul românesc resimte „o creștere spectaculoasă a rolului publicațiilor periodice în modelarea spirituală și de conduită”.[7]

            În perioada următoare, cuprinsă între 1918, anul Marii Uniri și 1948, când România intră în orbita Moscovei, Jean Bărbulescu, Sabin Popescu-Lupu, St. Sterescu, C. Bâcă, P. P. Popeangă, Gh. Lăscăteu, Th. Gâlcescu, Gh. Gâță, G. Lungulescu, Gr. Geamănu, I. Nițulescu, V. Cărăbiș, Victor Cădere, Adrian Brudariu, I. I. Brudariu, C. Pomponiu, Archir Iancu, A. Corteanu, V. Dabelea, C. I. Goga, D. Pupăză, Gr. Pupăză, N. Andreescu, A. Amzuică, C. Ardelean, D. Tătăroiu, Luigi Pittini, I. N. Popescu, I. D. Isac, Gr. Iunian, N. Hasnaș (ultimii trei parlamentari excelenți), își vor plasa „încercările istorice” în periodice din Gorj, cum ar fi: „Amicul Tinerimei” (publicația Liceului „Tudor Vladimirescu”), „Gorjanul”, „Secerea”, „Revista învățătorimii gorjene”, „Viitorul Gorjului”, „Cuvântul Gorjului”, „Focul sacru”, „Voința”, „Revista Jiului” și altele. O mențiune aparte pentru revista „Arhivele Olteniei”, de la Craiova, unde intelectuali de factura lui Iuliu Moisil, E. Lungulescu sau C. D. Fortunescu încredințează tiparului pagini din trecutul Gorjului, de cele mai multe ori având ca documentare izvoare istorice inedite.

            Istoriografia perioadei a fost stimulată de momentul grandios al făuririi României Mari, potențialul științific sporind, inclusiv la Gorj, prin aportul provinciilor care s-au unit cu Vechiul Regat. Alături de mai vechile preocupări de Istorie politică, concentrate în general pe Istoria veche și medievală, au apărut valoroase lucrări și în domeniul Istoriei moderne, au căpătat o pondere însemnată cercetările de Istorie economică și culturală, ca și cele privind instituțiile. Chiar dacă ținutul Jiului de Sus n-a mai avut acum un istoric de anvergura lui Ștefulescu, anumite contribuții au existat, plasate de cele mai multe ori tot în presa vremii.[8] Au „produs” acum: N. Drăghescu, G. N. Ecobici (lucrări despre eroii primului război mondial), Gh. Dumitrescu-Bumbești, I. Mateescu, P. Popeangă, V. Uscătescu (Istoria băncilor), N. Andreescu, Gr. Lăpădat-Prejbeanu, N. Pătrășcoiu, dr. N. Hasnaș, Șt. Bobancu, Gh. Tătărescu, Gr. Iunian, I. D. Isac, I. Haiducescu, C. Cernăianu (licențiat în Teologie, scrierile sale vor viza preponderent Istoria Bisericii, pentru unele titluri iscându-se chiar un conflict de presă cu N. Iorga), V. Cărăbiș (care începe să se formeze ca istoric prin anii ’30, în 1946 apărându-i prima lucrare monografică despre domnitorul moldovean Alexandru Cornea) etc. Dar, de departe, cel mai bine a scris C. S. Nicolăescu-Plopșor, descendent pe linie maternă din neamul vestit al Schilerilor, cu deosebire despre Istoria străveche a Gorjului. El reprezintă figura unui cărturar autentic, cu multiple preocupări în domeniul culturii, cu studii de specialitate, spre deosebire de Al. Ștefulescu, autodidact prin definiție.[9]

            În presa locală, articole având caracter istoric apar sub semnătura unor oameni de cultură precum: C. S. Nicolăescu-Plopșor (specialist în sensul adevărat al cuvântului), I. Mohor (Jean Bărbulescu – directorul „Gorjanului”), N. Hasnaș, P. Popeangă, Iuliu Moisil, Sabin Popescu-Lupu, N. Andreescu, Gr. Pupăză, C. Bâcă, Th. Gâlcescu, C. D. Fortunescu, C. Goga, St. Sterescu (ce va continua cu oarecare prudență și după 1948) și alții.

            Istoriografia din deceniile comuniste nu este una compactă, schimbările de la nivelul puterii reflectându-se în lucrările de Istorie. Prin urmare, specialiștii propun trei perioade distincte: una a istoriografiei de tip stalinist (specifică anilor ’50); alta, de recuperare a valorilor naționale (anii ’60); a treia, comunistă și național-comunistă (după 1971).[10]

            Prima perioadă stă sub semnul a trei istorici: Mihail Roller (1908 – 1958), Petre Constantinescu-Iași (1892 – 1977) și Miron Constantinescu (1917 – 1974). Considerând că istoriografia prece-dentă nu ar fi avut caracter științific, pentru că nu cunoscuse ideologia marxistă, se propunea o reorientare fundamentală. În 1948 au fost desființate toate institutele de istorie și înlocuite cu Institutul de Istorie al R. P. R., publicațiile de profil își încetează apariția în favoarea revistei „Studii”, aflată sub controlul direct al partidului, corpul didactic universitar este epurat, iar Academia R. P. R. îi acceptă numai pe obedienți și „verificați”.

            Imediat după război, V. Cărăbiș, „istoricul din Câmpofeni”, își desăvârșește pregătirea, urmând să iasă la „rampă”, când atmosfera se va mai liniști, în timp ce social-democratul Gh. Tătăroiu, de la Târgu-Jiu, „îndrăznește” să scrie ceva despre învățământul gorjean și oamenii școlii prin 1948, credem noi înaintea adoptării legii de obediență sovietică. Aproape imediat, Istoria intră sub controlul strict al partidului, specialiști de prestigiu fiind înlăturați și trimiși în închisori. Cei care vor avea curajul să cocheteze cu muza Clio, procedează la rescrierea Istoriei, conform preceptelor ideologiei marxist-leniniste.

            La Gorj, în publicațiile locale „Gorjul liber”[11] și „Steagul nostru”[12] apar „abordări istorice”, inițiate de propagandiști comuniști locali, dar și de la „centru”, referitoare la momente precum: 1821 (apreciat ca „răscoală”), 1859, 1907 etc. Destul de timid „răsar” și câteva nume de specialiști, în frunte cu Elena Udriște, M. Petrescu sau Aurelia Constantinescu. Din când în când mai scriu Pant. Cristea, Gh. Fometescu, Anca Sgarbură, I. Cănăvoiu, N. Rozenfeld, Angela Crețan și poate vor mai fi și alții. În publicații precum „Mitropolia Olteniei”, același V. Cărăbiș nu uită că s-a născut pe Valea Jaleșului. În rest, Istoria rămâne în seama activiștilor de partid, care schimonosesc în fel și chip trecutul. Unor intelectuali care aveau ce spune (Sabin Velican, Gr. Pupăză, C. Lupescu etc.) li se „închide” gura, cărțile lor reușind să vadă lumina tiparului abia după 1989.

            Până prin 1960, lucru vizibil dacă-i studiem și pe gorjeni, s-a acordat o atenție disproporționată componentei slave a poporului și limbii române și a relației cu Rusia, ocultându-se originea latină și raporturile cu alte state din regiune. Problema Basarabiei și Bucovinei era trecută sub tăcere, ca și cum aceste regiuni românești nu ar fi existat, s-a exagerat rolul Rusiei în formarea națiunii române, în contrapondere blamându-se insistent influiențele occidentale. Temele abordate, sugerate de grupul de „istorici ideologi” amintiți, vizau lupta de clasă, mișcarea muncitorească și socialistă, rolul comuniștilor în diferite momente etc. În presa Gorjului, limitată la „Steagul nostru”, ce apărea la Târgu-Jiu sau „Înainte”, organul de presă al comuniștilor din Oltenia, autohtonii aveau apariții palide, comparativ cu „istoricii” de la București.

            La începutul anilor ’60, guvernul comunist, la inițiativa lui Dej, începe distanțarea față de Moscova, tezele internaționaliste încep a fi abandonate în favoarea celor din perioada interbelică, având caracter național. La niciun an de la retragerea trupelor sovietice este reluată omagierea zilei de 24 ianuarie, mai cu seamă că era vorba de centenarul Unirii Principatelor,[13] este reînființat Institutul de Studii Sud-Est Europene și în Academie va începe acceptarea istoricilor de prestigiu, ce vor iniția, împreună cu alți specialiști, realizarea Tratatului de Istoria României. Apar și situații de neacceptat în anii precedenți, cum ar fi publicarea în 1964 a lucrării „Karl Marx. Însemnări despre români”, ce a provocat o adevărată criză în relațiile româno-sovietice.

            Exegeții istoriografiei contemporane din România observă, cu justețe, înlocuirea viziunii internaționaliste tipică anilor ’50, cu alta patriotică, „mai înfiptă în solul vieții”. Dar ambele abordări, „s-au caracterizat prin selecții și reconstituiri ale faptelor prin prisma clasei sociale, respectiv a națiunii biruitoare”. Chiar și în acest cadru se recunosc „profilări profesionale nu doar pe linia punerii în valoare a opticilor specifice, ci și a reconstituirilor efective”, ceea ce face ca să existe mulți istorici ale căror scrieri rezistă și azi.[14]

            Am considerat util, pentru a ilustra mai bine acest segment de timp la Gorj, să inventariez pe cât a fost posibil, prezența în paginile „Gazetei Gorjului”[15] sau „Coloanei”[16] a unor specialiști de la centru, care se alătură celor locali, cum ar fi: V. Bobocescu (originar din Gorj), Șt. Lache, Olimpiu Matichescu, Gh. Moldoveanu, Gh. Ioniță și alții. Articolele lor, cu evident scop propagandistic, ilustrează momente importante din Istoria mișcării muncitorești și socialiste, dar și date aniversare din trecutul poporului nostru.

            Din 1971, când Nicolae Ceaușescu expune „Tezele din aprilie”, Istoria a făcut compromisuri regretabile servind cultului personalității, scrierile din domeniu fiind impregnate de un naționalism exagerat. În principal, documentul elaborat de politrucii comuniști de la București critica „ploconirea” față de tot ceea ce era străin și mai cu seamă față de ceea ce venea din Occident, declarându-se Istoria și Filosofia drept activități ideologice pure, pe care trebuie să le practice numai cei recrutați de partid,[17] liderul de la București solicitând istoricilor să realizeze o „mare epopee națională”, cu accent pe ideile de unitate și independență națională, valorificându-se pe cât

se putea mai vechea teză a „dacismului”.[18]

            Cum Nicolae Ceaușescu se considera lider mondial, pe cale de consecință neamul nostru era de excepție, printre cele mai vechi din Europa, o bună parte a opiniei publice fiind sedusă în acei ani de asemenea abordări. Începe acum procesul laborios de schimbare a panteonului național, eroii clasei muncitoare (între care și gorjeni) fiind înlocuiți de marile figuri ale neamului nostru. Regii geto-daci, domnitorii Evului Mediu, Tudor Vladimirescu, Al. I. Cuza, domină prim-planul, având drept continuator măreț pe însuși Nicolae Ceaușescu.

            Trei ani mai târziu, în 1974, are loc Congresul al XI-lea al P. C. R., care adoptă Programul Partidului, unde în numai puțin de 18 pagini apare un rezumat ultrapolitizat al Istoriei naționale. Sunt precizate tezele oficiale definitive, orice altă interpretare fiind interzisă.[19] În același an, criticul Edgar Papu a inventat termenul de „protocronism”, concept care a adunat sub stindardul său o seamă de partizani ai ideilor că poporul român ar fi fost unic și pionier în diverse zone.

            Nu se poate neglija în această perioadă un anume apetit pentru refundamentarea și regândirea unor teme precum: istoria partidelor politice, mișcarea națională (apar informații, chiar înainte de 1989, despre Bucovina și Basarabia), fracționismul din mișcarea socialistă și comunistă[20], rolul personalităților în istorie, participarea României la conflictele militare din zonă etc. La facultățile de specialitate, studenții admiși în condiții de concurență incredibilă pentru zilele noastre, dezbăteau cu profesorii, sau între ei, toate aceste probleme, tabu în epoca istorică precedentă.[21]

            Aidoma celorlalți specialiști și istoricii gorjenii au rămas mai mult sau mai puțin captivi unor asemenea realități. Au scris în publicațiile locale intelectuali precum: St. Sterescu (persecutat politic, publică puțin, deși are multe de spus!), Oct. Ungureanu, Elena Udriște, I. Mocioi, Dan Neguleasa, V. Marinoiu, Gh. Calotoiu, G. Manoniu, Sevastian Popescu, C. Băleanu, Cornel Boca, V. Cărăbiș, Adrian Becherete, Cornel Cârstoiu, Gh. Micu, V. Andrițoiu, Iuliana Câmpeanu, Marin Arcuș, Victor Perescu, Victor Cosmulescu, Titu Rădoi, Dorel Corcoveanu, N. Gâtan, Ion Elena, Liviu Poenaru, I. Popa-Matei, Florina Popescu, Radu Raita, Otilia și Petre Gherghe, Cornel Ghițescu, V. Gogonea, Gr. Gugu, Xenofon Iacob, V. Irod, Gh. Gîrdu, Gh. Nichifor, dar și alții.

            Chiar dacă, de cele mai multe ori amprenta ideologiei comuniste își spune cuvântul, nu se poate eluda dorința acestora de a fi pe linia filonului tradițional (haide să-i spunem, mai bine, național!) al prezentării Istoriei. Oricum, diferențele dintre articolele publicate în „Steagul nostru” sau în regionalul „Înainte”, de la Craiova (cu abordări „cominformiste” evidente), și cele din „Litua”, „Gazeta Gorjului” sau „Coloana”[22] sunt vizibile, demonstrând racordarea gorjenilor la istoriografia românească din anii ’70, unde componenta naționalismului comunist promovat de N. Ceaușescu era limpede. Dacă ar fi să luăm, de exemplu, numai articolele lui Oct. Ungureanu și Gh. Micu, primul publicist, al doilea cadru didactic, ambii însă cu studii în specialitatea Istorie sau ale lui George Manoniu și Sevastian Popescu, filologi, la care firește mai pot fi adăugați și alții, am putea realiza o autentică retrospectivă istorică a Gorjului. Utilizarea celor scrise de ei în anii ’70 – ’80, poate fi un bun izvor documentaristic.

            În același context, dacă avem în vedere activitatea gorjenilor din afara meleagului natal, vom întâlni exprimări în planul cercetării științifice desprinse total sau parțial de învelișul ideologiei comuniste. Este cazul celor care abordau domenii mai puțin pretabile presiunii ideologice, deși nici în aceste situații nu se putea exclude în totalitate amestecul „politrucilor de control”: Istorie universală, perioadele mai îndepărtate din Istoria românilor, Istoria artei, Istoria filosofiei, Istoria literaturii, Arhitectură, Etnografie etc. Sunt și gorjeni, să-i luăm în calcul numai pe arheologi, „vitregiți” de obligativitatea de a cita din „sursele obligatorii”, chiar dacă nu scapă nici ei, uneori, de această „dulce povară”.

            Dispariția regimului Nicolae Ceaușescu nu a condus automat la apariția unei noi generații de istorici, în rândul acestei categorii de specialiști conturându-se mai degrabă un gen de reconversie ideologică și conceptuală, care la nivel local s-a realizat cu dificultate. În anumite situații, pătrunderea într-o epocă de libertate a exprimării a însemnat doar eliminarea din scrieri a „balastului obligatoriu impus de regimul comunist”.[23] Dintr-o altă perspectivă, ni se relevă și partea cealaltă a exagerării: o istorie eroizantă, cu prea mulți români rezistenți anticomuniști, în cultură, agricultură, cu armele în munți etc.

            Una peste alta, curentul ideologic principal al istoricilor tinde prea ușor, imediat după 1989, să devină anticomunismul, cu preci-zarea că în multe situații se îmbrățișează o viziune „autohtonistă”, situată nu foarte departe de „naționalismul comunist” sau un „europenism” care „parodiază adesea trecutul comunist, având ca referențial ideologic imaginea idealizată a Occidentului”.[24]

            Comparând, fie și în treacăt, cele două epoci istorice, vom constata că „în regimul de dinainte de 1989, istoria a devenit, la un moment cupolă ideologică”, ajungându-se la „istorii izolaționiste”, spre deosebire de alte țări unde se procedează „la lărgirea paletei metodelor și a viziunii asupra istoriei”. După 1989, decidenții au continuat să ia Istoria, de data aceasta împreună cu Sociologia, tot ca bază ideologică, redusă în prealabil la examinarea comportamentelor electorale. Se pune, în chip exagerat, pe seama Istoriei ceea ce li se întâmplă oamenilor, felul în care trăiesc, „iar în față s-au adus propagandiști din istorie și sociologie”. Toate acestea, în timp ce în alte țări „istoria încorporează solide cunoștințe de economie, sociologie și istorie intelectuală și dă sinteze de istorie reflexivă”.[25] Desigur aceste constatări, nu prea optimiste, au generat metamorfeze și la nivelul istoriografiei românești, cu extensii mai mult sau mai puțin vizibile în plan local.

            Accesul la arhive, deschiderea către lucrări și publicații din exterior, tipărirea unor cărți până acum interzise, au creat cadrul favorabil descătușării spiritelor. S-a scris și se scrie multă Istorie, argumentat, dar și superficial. Din fericire există serioase disponibilități științifice la istoricii gorjeni de vocație, dar, într-o discuție serios aplicată, trebuie luată în calcul și perspectiva, deloc de neglijat, referitoare la slaba susținere materială a celor care se încumetă să scrie documentat. Se conturează, pe cale de consecință, riscul ca locul lor să fie luat de pseudoistorici, de persoane superficiale, ce neglijează sau chiar falsifică adevărul istoric, din motive cel mai adesea de natură pecuniară, dar și din cauza unei regretabile inculturi în domeniu.

            Pe acest fond al discuției, nu trebuie neglijat locul umilitor pe care este plasată disciplina Istorie în planurile de învățământ și calitatea, de multe ori absolut necorespunzătoare a celor care o predau, din cauze diferite ce se pot subsuma fără niciun dubiu statutului cadrului didactic din zilele noastre.[26]

            La Gorj, primii ani postdecembriști au fost marcați de scrierile, nu foarte numeroase, ale celor din vechea gardă. În revistele de specialitate („Studii și articole de istorie”[27], „Litua”, „Arhivele Olteniei”) sunt prezenți V. Cărăbiș, V. Marinoiu, Gh. Calotoiu, I. Mocioi, Dan Ionescu, Dan Neguleasa, Petre Gherghe, Gh. Gîrdu, Gh. Nichifor, Dorina Nichifor, V. Andrițoiu, N. Mischie, Filimon Văduva, Gh. Micu și alții, care nu-și schimbă foarte mult stilul și concepția. Un rol important îl au în această etapă lucrarea de sinteză a lui V. Cărăbiș, „Istoria Gorjului”, ce vine la aproape un veac după „Gorjul istoric și pitoresc” al lui Alexandru Ștefulescu, precum și monografiile de personalități și localități, dicționare (aici excelează Al. Doru Șerban), anuare etc.

            Depășirea acestui stadiu se realizează cu oarecare reticență, prea puțini autori având disponibilitatea să renunțe la abordările exclusiv factologice sau naționaliste. Treptat, se observă încercări de adaptare a realităților istoriografice românești, implicit din Gorj, la principiile istoriografiei contemporane europene, la reevaluarea unor concepte ca: societate, identitate, naționalism, luptă de clasă, mituri istorice, elite sociale etc. Încet-încet, devin arii de interes teme precum: rezistența anticomunistă, transformările economice și sociale din perioada comunistă, studiul mentalităților, viața privată, personalitățile etc.[28] Explicația relativului dezinteres pentru asemenea teme, în primii ani postdecembriști, credem noi, se regăsește în orientarea predilectă a istoricilor spre relevarea și condamnarea trecutului, în detrimentul penetrării în dimensiunile, adesea neclare și contradictorii, ale perioadei comuniste, istoriografia având mai degrabă un rol reparator sub aspect moral și psihologic.

            Un punct important în cercetarea locală îl marchează în această schimbare Gh. Gorun, un pionier în valorificarea surselor istoriei orale și al abordării complexei chestiuni a rezistenței anticomuniste.[29] Mihaela Ioniță-Niculescu, poate fi considerată și ea deschizătoare de drumuri în istoriografia gorjeană prin cercetările atente orientate spre problematica familiei, racordate la evoluția demografiei istorice în plan național. Liviu Nițu, cu studierea elitelor politice, bate la „porți noi”, dând un semnal limpede generației tinere de istorici gorjeni. De ce nu, aici putem să înscriem propriile noastre preocupări vizând reactualizarea mitului reginei Maria, rolul intelectualilor gorjeni de-a lungul timpului (până la urmă, e vorba de elitele județului nostru!), viața cotidiană locală sau impactul în presa comunistă de la noi a unor fenomene precum „titoismul”, mai puțin cunoscute de generațiile tinere. Și tot acum, trebuie să amintim efortul unor documentariști din Târgu-Jiu, precum Al. Doru Șerban sau Gr. Haidău, de a reconstrui cursul evenimentelor legate de decembrie 1989, la care au luat parte gorjenii. De asemeni, prolificul cercetător I. Mocioi, deși implicat în viața parlamentară, nu renunță nicidecum la activitatea de cercetare. Lucrările și studiile sale, de bună calitate, bine documentate și concepute, reprezintă o contribuție remarcabilă la dezvoltarea bazei de informații pentru Istoria culturii gorjene. Totodată, ele se constituie într-un model de continuitate metodologică și conceptuală. Nu trebuie uitați Zenovie Cârlugea, I. Cepoi sau I. Duguleanu, excelenți documentariști și, totodată, fini analiști ai fenomenelor culturale gorjene, de-a lungul vremii.

            Există, prin urmare, în mediul istoricilor gorjeni, strânse legături intergeneraționale, conducând la un ansamblu de comporta-mente intelectuale ce pot fi privite cu optimism de către „consumatorii de Istorie”. S-a înțeles, pare-se suficient de bine, că nu numai mentorul își poate educa discipolii, ci și invers, putându-se vorbi de o inteligentă și de bun augur suplețe în însușirea sau lărgirea experienței cercetătorilor locali. Pe de altă parte, nici în exprimarea unor asemenea opinii nu trebuie să fim exclusiviști, întrucât studiind mulțimea de materiale prezente în „Bibliografie” am observat, uneori, exemple de închistare în propriile tipare și exigențe, chiar o anume neîncredere față de capacitatea „noii generații” de a depăși momentele de criză generate de schimbările postdecembriste.[30]

            Istoria continuă să fie în presa Gorjului o preocupare constantă, beneficiind de aportul unor specialiști precum: Gh. Calotoiu, V. Marinoiu, Domnica Bajmatără, Albinel Firescu, Valentin Pătrașcu (muzeografi), Dan Neguleasa, Daniel Cismașu, I. Hobeanu, Cristian Grecoiu, Cristina Vasiloiu, I. Ungureanu (arhiviști), Gh. Gorun, Gh. Nichifor, Gh. Micu, Th. Frumușelu, V. Andrițoiu, Cornel Șomîcu, Andrei Popete-Pătrașcu, I. Popa-Matei, Marcela Mrejeru, Dumitru Cauc, Th. Voicu, D. Popescu, Gh. Popescu, Claudiu Stancu (cadre didactice cu pregătire de specialitate), Zenovie Cârlugea, I. Cepoi, I. Mocioi, V. Smeu, Titu Rădoi, V. Gogonea, Marin Colțan, Titu Pânișoară, Al. Doru Șerban, Gh. Găvănescu, Costinel Loga, Al. Eugen Cornoiu, D. Dănău, C. Ispas, Gh. Lungan, Gr. Haidău, N. Tomoniu, I. Elena, I. Tarbac, I. Marcea, Andrei Pănoiu, Adrian Popescu, Dan Duminică, Liviu Poenaru, Sabin Popescu-Lupu, Marin Arcuș, V. Nelu, C. Banța, Victor Banța, C. Lupescu, Viorel Surdoiu, Dorin Brozbă (iubitori de Istorie, fără studii în domeniu: cadre didactice de alte specialități, medici, preoți, ofițeri, arhitecți, ingineri etc.), Oct. Ungureanu, Cornel Boca (publiciști, absolvenți ai Facultății de Istorie), G. Manoniu, Sevastian Popescu, Xenofon Iacob, I. Popescu-Brădiceni, N. Brânzan, Dorel Corcoveanu, C. Băleanu, Sorin Băleanu, Gh. Cuteanu, N. Gâtan, N. Giorgi, Marius Becherete, I. Șoldea, I. Predoșanu, Mugurel Predescu, Aura Stoenescu, Alin Ion, Mihaela Floroiu, Denisa Oprișor, Adina Andrițoiu, Viorel Surdoiu, I. Predoșanu, Oana Paloș, Minodora Sucea, Isabela Molnar și alții (gazetari, mai vechi sau mai noi). Însumate, articolele publicate de ei formează o prețioasă bază documentară pentru istoria Gorjului, cercetătorii putându-se „alimenta” pentru cele mai diverse teme.

            O remarcă aparte am dori s-o facem pentru colegul nostru Cornel Șomîcu, un autentic reprezentant al Gorjului pentru promovarea Istoriei în presa locală. De ani buni, nu există săptămână fără ca să prezinte publicului județului său, de acasă sau de mai departe, o frântură din trecut. O face cu dragoste, eleganță și pricepere. În plus este o gazdă ospitalieră pentru profesorii de Istorie tineri, muzeografi, arhiviști etc.

            L-am plasa aici pe același Gh. Gorun, care, nedesmințindu-și vocația deschizătorului de drumuri, a susținut o rubrică de actualități comentate, articole reunite ulterior într-o reușită lucrare de sine-stătătoare, unde trecutul se regăsește într-un chip aparte, braț la braț cu prezentul. O încercare similară a văzut recent lumina tiparului din inițiativa tânărului istoric Andrei Popete-Pătrașcu. Să recunoaștem că asemenea abordări sunt de-a dreptul singulare.

            Merită reținut efortul cercetătorilor și documentariștilor gorjeni de a studia segmente mai înguste de timp și spațiu, generând o multitudine de monografii istorice, din cele mai variate domenii. De altfel, cercetarea monografică gorjeană beneficiază de iluștrii discipoli, cap de listă fiind același Alexandru Ștefulescu, cu documentatele sale lucrări despre așezăminte religioase sau așezări umane.[31] Contemporan cu el, în 1904, Cezar Pârăianu realizează monografia satului Dănești. Apoi, în perioada următoare, până la preluarea puterii de către comuniști au scris monografii de localități: C. Alexianu (Raci), I. D. Brujan (Roșia), N. Cernăianu (Arjoci), M. Cheată (Racoți), P. Cimpu (Bumbești-Jiu), I. Cojocaru (Polovragi), I. Constantinescu (Brănești), Aurel Diaconescu (Mușetești), I. G. Diaconescu (Fărcășești), Gh. Găvan (Bălești), C. Grivei (Ursoaia), Ilie Iscrulescu (Aninoasa), C. Lianu (Novaci), preotul I. Mălăescu (Călești, Cernădia, Bălești), Gh. Murnu (Stăncești), Cezar Pârăianu (Dănești), Ioana Pirtea (Scoarța), Gh. Popescu (Peștișani), I. D. Popescu (Isvarna), Solomon Popescu (Frasinu), D. Roșca (Lelești), C. Smântânescu (Romanești), I. Tatomir (Stejerei), I. P. Vâlceanu (Vlăduleni), V. V. Vintilă (Hurez), personalități, I. Manoliu (despre „Eroina de la Jiu” – Ecaterina Teodoroiu), Gh. Ciorogaru (Dimitie Brezulescu), instituții, Gh. Țicleanu (Biserica Rășina), Gh. Dumitrescu-Bumbești (Banca Populară „Gilortul” Novaci) etc.

            Prin anii ’60, autoritățile comuniste locale au transmis în teritoriu solicitarea de a se realiza la nivelul fiecărei localități mono-grafii, concepute în spiritul propagandei vremii. Cele din Gorj – e adevărat nu din toate comunele – pot fi văzute încă la Muzeul Județean „Alexandru Ștefulescu” și câteva la S. J. A. N. Gorj. De valoare inegală, elaborate în general de cadre didactice, sub presiunea politicului, au fost incluse de noi în această bibliografie. Ele pot fi analizate și din perspectiva unei continuități cu școala monografică precedentă, întrucât puțini autori au curajul să-l citeze pe Al. Ștefulescu, de exemplu.

            Tot din perioada regimului comunist am reținut monografia județului, apoi ale unor localități cum ar fi: Târgu-Jiu, Motru, Târgu-Cărbunești, Novaci, Rovinari, Țicleni, Strâmba-Jiu etc. Chiar dacă amprenta propagandei vremii este puternică, asemenea lucrări rămân izvoare ce trebuiesc implicit consultate și interpretate.

            Mult mai numeroase și documentate sunt monografiile din etapa următoare, cu deosebire cele semnate de I. Mocioi (monografiile orașului Târgu-Jiu și ale unor gorjeni importanți: Al. Ștefulescu, C. Brâncuși, Ecaterina Teodoroiu, Elvira Godeanu, Emil Prager, Iosif Keber, Maria Lătărețu, I. Gh. Anglițoiu, I. Mara, Emanoil Pârăianu), V. Cărăbiș (despre Neamul Gurenilor, Județul Gorj, Tudor Vladimirescu), Gr. Pupăză (Valea Jaleșului, Învățământul din Gorj, Raionul Târgu-Jiu), Zenovie Cârlugea și soția sa Elena Zoia Deju (despre Arethia Tătărescu, Victor Daimaca, Editura Ram), I. Cepoi, (Elvira Godeanu, Teatrul „Elvira Godeanu” ) V. Arimia, cu alți colaboratori (monografiile localității natale Budieni și cea a comunei Peștișani), Titu Rădoi (Al. Ștefulescu, Târgu-Jiu), N. Mischie (monografii consistente despre Gr. Iunian și V. Lascăr), D. Otovescu (inițiator la Craiova al unei autentice „școli monografice”, din perspectivă sociologică, realizează pentru Gorj monografiile a trei așezări: Novaci, Târgu-Cărbunești și Licurici), Gh. Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătrașcu (individual sau împreună au alcătuit ample monografii despre Alexandru Ștefulescu, Gh. Chițu, dr. N. Hasnaș, Dincă Schileru, veteranul Pantelimon Andrițoiu sau Biserica Vădeni), Dorin Brozbă (monografii despre Filofteia Lăcătușu, Maria Lătărețu, Maria Apostol sau despre Clubul Sportiv „Pandurii” Târgu-Jiu), Mirel Meche (comuna Albeni, Jandarmeria din Gorj), V. Novac (Ciuperceni, Regimentul 18 Gorj), Al. Enache (Borăscu, Mănăstirea Dealu), soții Daniela-Liliana și Valentin Pătrașcu (Nicu D. Miloșescu, Familia Culcer), V. Troacă (Al. Doru Șerban, Motru-Sec, Banca de Investuții Gorj), Genu Tuțu (Mănăstirea Lainici), Oct. Ungureanu (Iosif Keber, Liceul „Tudor Vladimirescu”), Cornel Alexandrescu (Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, Liceul „Tudor Vladimirescu”), Cornel Cârstoiu (Liceul „Tudor Vladimirescu), Maria Roselina Verdeș (Grupul Școlar Bârsești), Al. Alexandru (Grupul Școlar „Gheorghe Magheru), Marin Arcuș (Școala Gimnazială Rădinești), Viorica Cioplea (Școala Generală Crețești), I. Grigoroiu (Școala Generală Lelești), Eftimia Ungureanu (Mănăstirea Târgu-Logrești), N. N. Tomoniu (Tismana, Sf. Nicodim), D. Bălașa (Mănăstirea Tismana), Melchisedec Suparschi (Mănăstirea Vișina), Rada Teodoru (Mănăstirea Tismana), Spiridona Tăbăcaru (Mănăstirea Polovragi), Eugen Cornoiu (Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”), N. Buzescu (Mănăstirea Lainici), V. Oproiu (Biserica „Sfânta Treime” Târgu-Jiu), Gh. Gherghe (Parohia Zăicoi), Veniamin Micle (Mănăstirea Polovragi), Ileana Cioarec (Boierii Glogoveni), Carmen Ciofu (Dr. Corneliu Adameșteanu), G. Culcer (Generalul Culcer), A. Ilica (V. Popeangă), I. Tarbac (N. Burlănescu-Alin), Adelin Ungureanu (Gh. Cuțuliga), Eleodor Focșăneanu (D. Brezulescu), Elena Cornoiu (Chr. Tell), Gh. Găvănescu (Generalul Gh. Rasoviceanu), I. Becherete Vădeni (aviatorul Romeo Popescu), Victor Stanciu (I. Popescu-Voitești), Gh. Bușe, N. Bușe (Filiala Gorj „General Ioan Culcer” a A. N. C. M. R. R.), Elisabeta Ancuța-Rușanu (Târgu-Jiu), D. Cauc (Negomir), Gh. și Maria Călescu (Pocruia), G. Aninoiu (Bălești), Spiridon Aposteanu (Bâltișoara), D. Bănete (Negomir), Toma Becherete (Vădeni), Gr. Berchez (Telești), Adina Cristina Bicica (Brănești), Claudia Bordânc (Padeș), Virgiliu Cercelaru (Aninoasa), C. Cheznoiu (Arcani), Gr. Cioabă (Ploștina), Simiona Ciobotea (Arcani), Valentin-Cristian Ciurea (Țicleni), Gr. Coiculescu (Sănătești), C. Dârvăreanu (Novaci), I. Dădălău (Mătăsari), Vasile și Mirela Diaconescu (Stejari), Irina Diaconu (Poiana Seciuri), Aurel Diaconescu (Mușetești), D. Gh. Dumitrașcu (Turburea), I. D. Florescu (Godinești), Teodor Frumușelu (Bărbătești), Cr. Grecoiu (D. Brezulescu), I. Gelu (Căpreni), Lucia Ghiță (Țânțăreni), Pantelimon Goga (Brădiceni), Emil Ijeac (Târgu-Jiu), Ana și Ilie Luță (Mierea Birnicii), C. Manta (Mușetești), Silvian Matei (Peștișani), Pantelimon Mândrulescu (Săulești), I. Meițoiu (Arcani), C. Morega (Padeș), Elena Motorga (Stejari), I. Nițulescu (Baia de Fier),            Mariana Pantalie (Bustuchin), Ilie Paraschiv (Glogova), M. Pasăre (Rovinari), Gh. Păsărescu (Drăgotești), Ovidiu Păunescu (Cătunele), Marian Păun (Motru), Titu Pânișoară (Curtișoara, Târgu-Jiu), Virgil Petcoiu (Lelești), Mariana Pintilie (Bustuchin), Claudia Luminița Popa (Bărbătești), Al. Popescu (Câlcești), soții Al. și Viorica Popescu (Bumbești-Pițic), Lucreția Popescu (Costeni-Tismana), Lorelei Popescu (Ceauru), Olimpia și C. Popescu (Șipotu și Spahii), Stelian Popescu (Vlăduleni), Valentina Preoteasa (Stolojani), Elisabeta Preoțescu (Logrești-Moșteni), Ecaterina Răceanu, (Raci), Cornelia Rădeanu (Roșia de Amaradia), Ileana Roșianu (Țânțăreni), Dinu Savu (Urdari), C. Romulus Simion (Novaci), N. Simionescu (Polovragi), Gh. Sinescu (Piscoiu-Stejari), V. Smeu (Runcu), Gr. Stamatoiu (Budieni), Victoria Stolojanu-Munteanu (Bumbești-Jiu), D. Șeclăman (Zăicoieni), Al. Doru Șerban (Preajba, Strâmba-Jiu), Cornel Șomîcu (Bălești), C. Toma și Ecaterina Răceanu (Negomir), Florinel Țuilă (Cătunele), I. Ungureanu (dr. Cornel Adameșteanu), C. P. Ursu (Bălănești), Nelu Vasile (Turburea), Liliana Vasilescu (Lelești), soții Gr. și Maria Vâgă (Pieptani-Câlnic), I. și Viorel Vilău (Săcelu), Daniela Vlăduț (Drăgotești), Irina Voicu, Fărcășești), C. UrsuTitu (Bălănești), Titu Zălog (Bobu) etc.

            În primul capitol al lucrării am considerat util să-i reținem și pe autorii din afara județului nostru, cercetători ai unor momente și personalități ce și-au pus amprenta pe destinele istorice ale neamului nostru. Este vorba aici de: G. D. Iscru, Nichita Adăniloaie, Dan Berindei, C. D. Aricescu, Emil Vârtosu, Andrei Oțetea, D. Bodin, Cezar Bolliac, D. Papazoglu, Tr. Mutașcu, Scarlat Calimachi, N. A. Constantinescu, N. Edroiu, G. Filitti, S. Gârleanu, Vladimir Osiac, Ilie Sălceanu, (1821, Tudor Vladimirescu), Nestor Vornicescu (Nicodim), Paul Cernovodeanu, Marian Ștefan, Marin Mihalache, (Gh. Magheru), Elsa Grozea, I. Manoliu (Ecaterina Teodoroiu), N. Popescu (generalul I. Dragalina), Marin Theodorian-Carada (V. Lascăr), St. Neagoe (Gh. Tătărescu), Al. Niculescu, C. Olteanu (Luptele din Valea Jiului), Doina Lemny, Șt. Georgescu-Gorjan, Robert Velescu, Barbu Brezianu, Dumitru Daba, patriarhul Daniel, Benjamin Fondane, I. Itu, V. G. Paleolog, Petre Pandrea, I. Pogorilovschi (C. Brâncuși) și alții.

            Pe lângă sistemul instituționalizat – ne referim aici la Muzeul Județean „Alexandru Ștefulescu” (unde au scris fundamentat, pe bază de cercetare științifică realizată după toate regulile, în primul rând Gh. Calotoiu și V. Marinoiu, cărora li se alătură D. Hortopan, actualul director al instituției, soții Valentin și Daniela Pătrașcu, Albinel Firescu, I. Catană, Titus Zamfiroiu), Serviciul Județean al Arhivelor Naționale (unde chiar dacă prolificul și exigentul Dan Neguleasa a plecat, s-a constituit un grup valoros de specialiști: Al. Bratu, I. Hobeanu, Cr. Grecoiu, Cristina Vasiloiu, Daniel Cismașu, I. Ungureanu), Universitatea „Constantin Brâncuși” (realizează în ultima vreme proiecte de cercetare ce vizează și teme istorice de mare actualitate: Adrian, Hadrian și Horațiu Gorun, Livian Rădoescu, Moise Bojincă, Lucia Crăciun), Centrul Județean de Creație și Cultură (I. Cepoi, Th. Dădălău), Biblioteca Județeană „Chr.Tell” (Olimpia Bratu) – de unde pornesc, sau ar trebui să plece principalele inițiative culturale, ființează și câteva asociații și societăți care-i apropie pe cercetătorii și iubitorii de Istorie. Ne gândim, în primul rând, la filiala locală a Societății de Științe Istorice din România (condusă de profesori de specialitate, precum Gh. Golea sau Gh. Nichifor), una dintre cele mai puternice din țară. Programul acesteia cuprinde editarea de cărți și publicații precum și participarea la simpozioane, conferințe și cursuri de perfecționare științifică și metodică, adresându-se prioritar cadrelor didactice de specialitate din învățământul gimnazial, secundar și superior gorjean. Am considerat utilă prezentarea comunicărilor, de-a lungul anilor, întrucât multe dintre ele se pot constitui în contribuții meritorii la dezvoltarea cercetării istorice gorjene,

            Din inițiativa lui Al. Doru Șerban, regretatul om de cultură din Târgu-Jiu, în vara anului 2010 a luat naștere Asociația Cercetătorilor și Autorilor Gorjeni de Carte Documentară, având ca scop cunoașterea și promovarea valorilor patrimoniului cultural al județului Gorj, precum și luarea în evidență a tuturor autorilor gorjeni de carte documentară și științifică. O seamă de intelectuali gorjeni, cu deosebire din sfera celor care nu au pregătire de specialitate, au beneficiat de un cadru organizatoric propice pentru a scrie istorie.

            Privitor la al doilea plan al lucrării, vizând aportul gorjenilor la cercetarea Istoriei naționale și universale, fără a avea pretenția unei cronologii stricte, lista s-ar putea deschide cu starețul Mănăstirii Tismana, călugărul Nicodim (circa 1320 – 1406), de la care avem renumitul „Tetraevangheliar”, Teodosie Rudeanu (originar din Gorj, prin înaintașii săi, dar vâlcean prin locul nașterii), colaborator al domnului Unirii, Mihai Viteazul, dar și biograf al acestuia, Gr. Bossueceanu, Damaschin Bojincă și Al. Pelimon pentru secolul al XIX-lea, C. Cernăianu (specialist în Istoria Bisericii, cu activitate și înainte și după primul război mondial),Theodor Gâlcescu (distins intelectual târgujian interbelic, de factură umanistă și liberală, scrierile sale mai mult publicistice abordând cultura latină și influențele ei asupra destinelor poporului român), I. P. Țuculescu (autor între cele două războaie mondiale a unor remarcabile biografii de personalități), C. Bâcă, Șt. Tătărescu, Ileana Busuioceanu, Gh. Ciorogaru (toți patru situați în perioada interbelică de partea dreaptă a baricadei politice, cu evidente atitudini pro-fasciste, abordează în scrierile lor problematica naționalismului, de cele mai multe ori moderat, fără accentele agresive, specifice Germaniei și Italiei), M. Cruceanu (om de cultură de stânga, fondator al P. C. R., autor după 1948 al unor lucrări și studii ce abordează problematica mișcării socialiste și comuniste din țara noastră), C. S. Nicolăescu-Plopșor (domină Preistoria românească), Oct. Toropu (arheolog de prestigiu),Tudor Teoteoi (bizantinist de renume internațional, având contribuții recunoscute privind curentele de idei din societatea bizantină și cadrul lor social-politic, instituțional și cultural), Iulian Cârțână (profesor universitar, cu siguranță unul dintre cei mai buni cunoscători ai „spațiului” Dunării și Mării Negre, specialist al istoriei moderne și contemporane românești), C. Bușe (istoric profund, cu o carieră universitară impresionantă, spirit riguros, autor al unei opere complexe cuprinzând lucrări de Istorie națională și universală, incluzând spații și problematici prea puțin abordate de istoriografia din țara noastră), V. Arimia (istoric prolific și înainte și după 1989, abordând o problematică foarte diversă privind făurirea statului național unitar român, pregătirea și înfăptuirea „insurecției” din august 1944, personalități politice – Mihai Viteazul, I. Antonescu, Regina Maria, Gr. Gafencu – culegeri de documente etc.), V. Bobocescu, Romus Dima, (cu realizări notabile în cercetarea Istoriei naționale), V. Cărăbiș (dascăl și istoric preocupat de cele mai diverse teme: originile dacice ale poporului român, trecutul Olteniei, perso-nalități ale neamului românesc etc), D. Tuțu (cu studii de Istorie contemporană și a relațiilor internaționale), I. Bodunescu (specialist în Istoria diplomației), Damian Hurezeanu (specialist în Istoria relațiilor agrare), Maria-Ana Musicescu (excelează în Istoria artei), Darie Novăceanu (Istoria Americii Latine), Pompiliu Marcea (Istoria culturii), C. Măciucă (specialist în viața și opera lui Dimitrie Cantemir), Olimpia Deaconu (specialist în Paleografie slavă și chirilică), V. Băran (cu excelentă proză istorică), I. D. Lăudat („uriaș” în cercetarea literaturii române vechi), Gh. Vlăduțescu (distinsul savant, originar din Târgu-Cărbunești, specialist în Istoria filosofiei antice și medievale), Gh. Uscătescu (personalitate de factură umanistă europeană, plecat de pe aceleași meleaguri), I. Vințanu (cu o carieră universitară impresionantă, filosof și specialist în Științele Educației), Gr. Smeu (specialist în Istoria esteticii), V. Tașcu (istoric al culturii și civilizației), Aurel Turbăceanu (cunoscător și istoric al relațiilor româno-arabe), Adrian Gorun (relații internaționale și partide politice postdecembriste), D. Firoiu (Istoria statului și dreptului românesc), Melchisedec Suparschi (venerabilul călugăr de la Mănăstirea Lainici, preocupat de Istoria vieții religioase),V. Andrițoiu (analiză subtilă a relațiilor internaționale din spațiul sud-est european în Evul Mediu și curajoase articole privind „deformarea” Istoriei românilor după 1989), P. Popescu-Gogan (Istoria culturii, cu accent pe rolul Academiei Române), Dorina și Gh. Nichifor (personalității ale Istoriei moderne și contemporane: Gh. Chițu, Regina Maria, I. B. Tito și Istoria românilor din afara granițelor), Beniamin Basa (gorjean în ultima parte a vieții se ocupă mult de istoria ținuturilor hunedorene, al căror fiu era, cu deosebire de Antichitate și Evul Mediu), D. Bălăeț (filolog cu preocupări în domeniul mitologiei autohtone și universale, mărturisind că în concepția sa miturile ar reprezenta o întoarcere a omului în istoria existenței sale), Petre Brâncuși, Alexie Buzera (ambii specialiști în Istoria muzicii, al doilea în Istoria muzicii românești de tradiție bizantină), I. Becherete-Vădeni (autor al unor interesante lucrări vizând personalități și momente din Istoria aviației românești), Zenovie Cârlugea (autor complex, adept al teoriei dacismului, bine documentat, scrierile sale istorice purtând amprenta erudiției și a bunului simț estetic), Cornel Cârstoiu (bun cunoscător al slavei vechi, ne-a lăsat probabil cea mai completă monografie despre Ienăchiță Văcărescu), Mircea Chirițoiu (istoric prolific, deși a scris numai în intervalul 1990 – 2000, specialist în Istorie militară, cu abordări energice și curajoase ale epocii comuniste), Gr. Cartianu (analist incisiv al evenimentelor din 1989 și al unor momente contorsionate din istoria postdecembristă), Dumitru Dănău (chiar dacă nu este specialist, cărțile și articolele sale vizează evenimente ale Istoriei contemporane: Pactul Molotov-Ribbentrop, activitatea Securității, evenimentele din decembrie 1989 etc.), Luchian Deaconu (specialist recunoscut, preocupat de trecutul Olteniei și al primului război mondial, promovând înainte de 1989 o istorie cu puternice accente marxiste), Olimpia Diaconescu (bună cunoscătoare a Paleografiei slave și chirilice, cu remarcabile contribuții documentare), Pantelimon Diaconescu (nu este istoric de profesie, mai degrabă un fin cunoscător al realităților economice și morale ale satului românesc, scrierile sale, deloc puține, fiind instrumente de culturalizare a țăranului din perioada interbelică), Mircea Dogaru (specialist în Istoria militară, cu preocupări pentru mitul lui Dracula, foarte atent la personaje istorice precum: Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horea, Cloșca, Crișan etc.), Serafim Duicu (specialist în Școala Ardeleană), Gh. Gorun (istoric prolific și în afara meleagului natal, cu deschidere către interdisciplinaritate și fenomenologia istorică, preocupat în scrierile sale de aspectele politice, cultivând cu pasiune polemica argu-mentativă)[32], V. Popeangă (istoric al Pedagogiei, având contribuții remarcabile vizând trecutul învățământului românesc din Transilvania, în relație direct cu efortul locuitorilor acestui meleag pentru realizarea unității naționale), Victor Rață (reprezentant autentic al istoriografiei comuniste, având semnificative contribuții la studierea problemelor Istoriei mișcării muncitorești și socialiste dinainte de primul război mondial), Dan Ilie Morega (România după 1989, cu deosebire din perspectivă economică), I. Mocioi (cercetări în domeniul fundamen-telor lingvisice ale etnogenezei românești), Moise Bojincă (integrarea europeană), V. Novac, Luchian Deaconu, Gh. Gherghe, I. Pașol, (având un „apetit” aparte pentru istoria județelor adoptive: Argeș, Dolj, Vaslui, Vâlcea) și alții.

            Între istoricii gorjeni, aflați pe alte meleaguri, am strecurat și câțiva „alogeni”, ce au publicat la noi în județ altceva decât istoria Gorjului. Aceste contribuții dau culoare peisajului istoriografiei gorjene, dar pot fi și excelente surse documentaristice.

            O privire atentă asupra operei istoriografice gorjene, din acest al doilea plan al lucrării, ne relevă din start deosebirea netă dintre istoricii de profesie și cei care practică această îndeletnicire ocazional. Este vorba de specialiști adevărați, ce stăpânesc cu dezinvoltură metodele și instrumentele de lucru, organizându-și expunerea sistematic, pe idei-forță, cu argumente critice, echilibrat așezate în pagină, indiferent de gradul de noutate și originalitate al subiectelor. Ei dovedesc parcurgerea unor studii temeinice, în școli de prestigiu, cu dascăli de renume, deloc dispuși la diminuarea calității pregătirii discipolilor. Rezultatele se văd limpede, chiar dacă nu avem în totalitate lista cu realizările lor în plan istoriografic. De altfel, pentru fiecare dintre ei am urmărit, în primul rând, aria tematică de cercetare, astfel încât orice examen critic să fie susținut de cât mai multe informații.

            Vom vedea, așadar, în „Bibliografie” istorici care s-au oprit la 1989, în timp ce alții vor avea tăria să-și continue opera, adaptându-se la realități sau, mai mult, abordând teme la care poate nici nu s-a fi gândit în anii comunismului. Există și exemple de pasionați ai Istoriei care abia acum, în noul context, au curajul să-și exprime în scris ideile și concepțiile. Până la urmă, toate aceste comportamente sunt umane, „scrierea istorică” din ultimele decenii, diversificată cantitativ și calitativ, generând, într-o proporție impresionantă, satisfacție spiri-tuală de bun augur pentru opinia publică.

            Nu am îndrăznit să ocup paginile acestei „Introduceri”, analizând scrierile istoriografice ale specialiștilor gorjeni consacrați, din marile centre științifice ale țării, considerând suficiente cele câteva trimiteri din subsolul textului principal. Pe de o parte ar fi pentru autor „un război prea mare”, existând suficienți exegeți pregătiți pentru așa ceva, iar în al doilea rând scopul lucrării noastre nu este de a face ierarhii valorice, oricum predispuse la un grad avansat de subiec-tivism. În felul acesta s-a născut capitolul Istorici gorjeni și „istoria” scrisă de ei, parte consistentă, întrucât aportul specialiștilor de pe aceste meleaguri a fost și este considerabil.

            Revenind la valoarea generației actuale de istorici gorjeni, care lucrează și trăiesc acasă, voi reitera travaliul științific promovat de Hadrian Gorun în ultimii ani, pentru elucidarea problemelor legate de Primul Război Mondial, dar și în alte domenii mai puțin cercetate ale Istoriei contemporane românești și universale. Cu siguranță acest tânăr format în mediile științifice clujene, reținut și de paginile prestigioasei lucrări „General historical bibliographies”, se impune ca o veritabilă speranță a cercetării istorice românești.[33] I-aș plasa aici, nu neapărat într-o ordine strict valorică, pe deja amintitul Valentin Pătrașcu, cu preocupări vizând Istoria Dobrogei și a spațiului balcanic, Cosmin Vilău, tânăr specialist în slavistica medievală, Livian Rădoescu (cu preocupări în domeniul Istoriei vechi), Costin Scurtu (specialist în Istoria militară), Liviu Nițu (cu rezultate remarcabile în problematica sensibilă a elitelor politice),V. Udroiu (relații internaționale în anii celui de-al doilea război mondial), Marcela Mrejeru (Istoria Bisericii), Elena Cornoiu (generația pașoptistă), N. Negrea (epoca lui Napoleon Bonaparte), Elvis Istudorescu (Evul Mediu în Transilvania) etc. Unii au scris mai mult, alții abia se încumetă cu o lucrare sau două, important este însă startul, ce nu trebuie – sperăm din suflet – suprapus sfârșitului…

            Drumul lung pe care istoricii Gorjului l-au parcurs de-a lungul timpului, aidoma celor de pe întreg cuprinsul țării, impune câteva firești și de bun-simț concluzii. În primul rând, așa cum demonstrează suficient „Bibliografia”, încă de la începuturile istoriografiei moderne românești, suntem prezenți constant și consistent, contribuțiile noastre demonstrând bună-credință și atașament față de valorile și exigențele Științei istorice. Apoi, ca în orice comunitate, apar și la noi abordări subiective, partinice, de ce nu rău-voitoare, de slabă calitate, cele mai multe invalidate de scurgerea timpului. În al treilea rând, privitor la actuala generație, se poate constata, cu reală satisfacție, existența unui prețios nucleu de tineri, ce lucrează bine, fie împreună cu vechea gardă, fie pe cont propriu.

            Toate acestea îl îndreptățesc pe autor să vă supună atenției, sub forma prezentei cărți, travaliul gorjenilor pentru redarea de-a lungul timpului a Istoriei lor și a altor spații geografice. Este reconfortant să constați că locuitorii acestui străvechi meleag nu-și dezmint statutul de oameni laborioși, inteligenți și dornici de afirmare. Numele unora nu vor putea fi niciodată ignorate din marea carte a spiritualității românești, fiind incontestabile repere de continuitate în vatra străbună.

            Cu siguranță lucrarea, chiar dacă nu poate fi catalogată drept o radiografie atotcuprinzătoare a istoriografiei gorjene – cum și-a dorit din răsputeri cel ce a trudit la ea – își propune, printre alte obiective formulate aici, un îndemn către generațiile prezente și viitoare de a purta cu demnitate și aplomb făclia lucrului bine făcut, dar și un semnal patriotic de a se lua atitudine fermă împotriva celor care tratează cu superficialitate sau rea-credință Știința istorică. Personal, am îndrăgit-o nespus, datorită convingerii nestrămutate că poate fi utilă gorjenilor și nu numai, motiv pentru care îi dau drumul spre „judecata” dumneavoastră, a cititorilor onești și iubitori de Istorie, într-o zi foarte importantă din viața mea.

Gheorghe Nichifor

Târgu-Jiu, 11 august 2016

___________________________________

[1] Exemplul cel mai la îndemână pentru noi este „Bibliografia istorică a județului Vâlcea”, coordonată de istoricul Corneliu Tamaș.

[2] Aș zăbovi o clipă, adăugând opinia mai mult decât pertinentă a ilustrului filosof Andrei Marga. „Nu discutăm – scrie el – utilitatea istoriei comerciale, care este dezvoltată în multe țări. Cu siguranță, a venit timpul ca ea să fie dezvoltată și la noi. Viețile conducătorilor, ale regilor și reginelor, atmosfera și intrigile epocilor, moravurile generațiilor se bucură, pe drept de interesul cititorilor. Nu se poate însă epuiza niciodată baza factuală de către istoria comercială. Aceasta nu poate trece drept istorie lămuritoare, ci rămâne un gen între istorie factuală, enterainement și literatură” (Andrei Marga, Scrierea istoriei, în tribuna-magazine.com/scrierea-istoriei/)

[3] Este o greșeală de proporții să acceptăm ideea că există mai multe istorii, dintre acestea una singură fiind adevărată, iar celelalte false. Istoria este „un teritoriu al dezbaterii și discuției, un spațiu în care ceea ce contează în mod esențial este modul în care sunt receptate în urma unei dezbateri marile probleme ale trecutului și prezentului și nu ideea că noi am putea prelua din trecut o istorie gata făcută, pe care am fi tentați s-o reproducem la infinit”. În definitiv „fiecare epocă își construiește imaginea sa despre trecut”. (Prof. dr. Bogdan Teodorescu: Obiectivitatea istoricului depinde în mod esențial de buna sa credință, în https://ssirgorj.wordpress.com/2012/08/07).

[4] Ne face o reală plăcere să includem într-o scurtă, dar necesară paranteză, reflecțiile unui distins istoric de la Cluj-Napoca. „Dacă vreme îndelungată – spune el – istoria a fost scrisă de sus și de la centru, dacă ea se ocupa cu predilecție de destinul, cariera și faptele marilor oameni, de marile probleme ale păcii și războiului, sau de evoluțiile macro-economice și sociale, din aproape în aproape, Clio și-a revizuit perspectivele, considerând demne de interes masele anonime sau indivizi ordinari, oameni de rând, în exercițiul activităților de fiecare zi, cu problemele, temele, atitudinile și viziunile lor asupra lumii. Ca atare istoriile locale, istoriile regionale, studiile monografice dedicate acestor probleme și acestor oameni au început să capete amploare, consistență și să se bucure de tot mai mult interes. Aceste tendințe sunt deja sesizabile și la nivelul sensibilităților locale românești, unde comunitățile locale și regionale își manifestă tot mai mult nevoia redescoperirii unor valori și identități din trecut care tind să forjeze o nouă identitate în prezent, tocmai pe fundalul unor procese precum integrarea europeană și mai larg chiar, globalizarea sau mondializarea” (Toader Nicoară, Istorie locală și surse orale, Cluj-Napoca, 2005, p. 1).

[5] Pentru cei familiarizați mai puțin cu munca istoricilor, ne facem datoria de a reaminti o evidență a societății contemporane, unde profesia de istoric a devenit o componentă indispensabilă a vieții sociale. Din ce în ce mai mult, genul acesta de specialiști sunt chemați să contribuie la procesul de promovare a politicilor de stat și la realizarea programelor economice și sociale. Disponibilitatea lor către studierea minuțioasă a fenomenelor și proceselor realității sociale, stabilirea diagnozelor problemelor sociale, evaluarea eficienței diferitelor activități etc., sunt numai câteva motive pentru care istoricii merită atenția comunității.

[6] Nu putem ignora în acest context opinia de mare acuratețe a unui distins intelectual român, amintit și citat deja, prof. dr. Bogdan Teodorescu, bun cunoscător al evoluției Științei istorice, care spunea relativ recent: „Din păcate foarte mulți, chiar istorici de bună calitate, înțeleg prin scrierea istoriei adunarea laolaltă a unui număr mare de fișe cu câteva concluzii la final. Istoria este mult mai mult decât un simplu inventar de surse, istoria este o sinteză, deci ceea ce contează în scrierea adevărată a istoriei și din acest punct de vedere numărul marilor istorici este relativ restrâns, consistă tocmai în capacitatea celui ce și-a asumat această misiune de a topi într-o sinteză expresivă și semnificativă deopotrivă toate aceste surse. Astfel, calitatea unei opere istorice este de regulă definită de punctul de vedere al istoricului exprimat prin această reconstituire, relativ la sursele pe care le-a folosit”.

[7] Pe larg, despre această problemă, vezi, Lucian Năstasă, Generație și schimbare în istoriografia română (sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX), Cluj-Napoca, Editura Universitară Clujeană, 1999.

[8] Grație unui gest minunat de a ne oferi o parte din colecția „Gorjanului”, aflată în posesia fostei eleve Florina Udriștioiu Mălăescu, de la Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu”, deținută de la străbunicul ei, Simion Udriștioiu, pentru care îi mulțumim și pe această cale, am avut posibilitatea introducerii în lucrare a unui set de articole vizând sacrificiile umane gorjene pe câmpurile de luptă.

[9] Vezi, pe larg, elemente din biografia lui C. S. Nicolăescu-Plopșor, în Gh. Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătrașcu, Dincă Schileru – o legendă vie a Gorjului, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Craiova, Editura Sitech, 2012, p. 104 – 111.

[10] Andreea Lupșor, Istoriografia comunistă: de la glorificarea slavilor la dacomanie, în http://www.historia.ro/exclusiv-web/generalarticol/ istoriogra-fia-comunist-glorificarea-slavilor-dacomanie

[11] A apărut între anii 1950 – 1955, ca publicație a Comitetului Raional al P. M. R. și Comitetului Județean Provizoriu.

[12] A văzut lumina tiparului ca organ al Comitetului Raional al P. M. R. și al Sfatului Popular Raional între anii 1949 – 1959 și 1964 – 1968.

[13] Cititorii vor constata și pentru Gorj din Bibliografie câteva încercări timide în presa locală de a evidenția semnificația momentului.

[14] Andrei Marga, Scrierea istoriei, în tribuna-magazine.com/scrierea-istoriei/

[15] În 1968, o dată cu noua organizare administrativ-teritorială, Gorjul redevine județ autonom, moment în care ziarul „Înainte” destinat regiunii Oltenia este înlocuit în această parte a provinciei cu „Gazeta Gorjului”, publicație longevivă ce va rezista până la evenimentele din decembrie 1989.

[16] A văzut lumina tiparului pe tot parcursul deceniului VIII al secolului trecut, ca supliment cultural al „Gazetei Gorjului”, având pagini consistente destinate culturii, dar și spații considerabile destinate propagandei comuniste.

[17] În 1979, când autorul prezentei a devenit student al Facultății de Istorie-Filozofie din București, toți cei care au concurat au trebuit să primească recomandări pozitive de la organizațiile P. C. R. sau U. T. C. Facem această precizare pentru unii dintre colegii noștri, ce au uitat prea repede acest criteriu, ce le-ar putea macula oarecum carierele politice.

[18] Personal am cunoștință de realizarea unei lucrări de gradul I, a unei colege, de aici din Gorj, intitulată Lupta poporului român pentru unitate și indepen-dență, oglindită în opera tovarășului Nicolae Ceaușescu, coordonată de mult prea „ofensivul”, acum, dascăl din facultate, Lucian Boia.

[19] Dacă se ia în discuție experiența personală, se impune observația că am reușit de multe ori să eludez indicația de a cita din „opera” lui Nicolae Ceaușescu sau din alte documente de partid, cu deosebire în articolele din presa locală. Pentru publicațiile de specialitate centrale a fost însă mai greu, așa cum se va constata din studiul meu, Reforma agrară din 1945, în județul Gorj, apărut în revista „Studii și articole de istorie”. Trebuie precizat că în acei ani, istorici de prestigiu au reușit să-și publice cercetările apelând la procedeul „citării” din „opera” lui Nicolae Ceaușescu.

[20] Discuțiile îndelungate pe care grupa de „Istorie contemporană a României” cu profesorii I. Scurtu, Gh. I. Ioniță, Iulian Cârțână, Gh. Z. Ionescu, Eufrosina Popescu, din care făcea parte și subsemnatul, evidențiau noutăți și reinterpretări, ce ne determinau să depistăm materiale bibliografice din cele mai incredibile surse (fonduri documentare secrete, colecții particulare, lucrări aduse din străinătatea cu geanta diplomatică etc).

[21] Autorul, student al Facultății de Istorie-Filozofie din București, între anii 1979 – 1983, privea uimit și participa la edificarea unei noi abordări a Istoriei moderne și contemporane. Procedez la această mărturisire pentru că prea ușor se acceptă etichetări injuste la adresa celor care au predat și studiat Istoria în „epoca Nicolae Ceaușescu”.

[22] Pe lângă acestea au mai apărut și alte publicații, cum ar fi: „Jiul literar științific” (editată din martie 1969 de Liceul „Tudor Vladimirescu, având ca redactor-șef pe Titu Rădoi), „Gorjul literar” (antologie de versuri și proză), „Studium” (revista Liceului „Ecaterina Teodoroiu”, cu apariție din 5 mai 1971), „Pe fir de baladă” (publicația pionierilor din Gorj), „Tinere ramuri” (editată din 1968 de Școala Generală Stoina), „Ecou” (publicație trimestrială a Liceului Economic din Târgu-Jiu) și altele.

[23] Florin Abraham, Istoriografie și memorie socială în România după 1989, în „Anuarul Institutului de Istorie George Barițiu”, Cluj-Napoca, tom LI, 2012, p. 153.

[24] Ibidem, p. 154.

[25] Andrei Marga, Scrierea istoriei, în tribuna-magazine.com/scrierea-istoriei/

[26] „În ceea ce privește disciplina Istorie, – spune prof. dr. Bogdan Teodorescu, citat deja de noi mai sus – trebuie să precizăm că din nefericire pentru cei care o practică lucrurile au mers în ultimii 20 de ani dinspre bine înspre rău. În anii de început ai perioadei postcomuniste, reușisem la un moment dat printr-un efort remarcabil, să stabilizăm această disciplină la un număr egal de ore în toate clasele școlii gimnaziale și liceale și la programe care, desigur perfectibile în timp, reflectau în mod corespunzător atât istoria națională cât și istoria universală. La sfârșitul anilor ’90 istoria a intrat însă în mijlocul unui scandal în bună măsură produs deliberat: scandalul manualelor alternative, scandal în cursul căruia istoria a fost pusă sub un mare semn de întrebare și a apărut ideea potrivit căreia există mai multe istorii, iar între aceste istorii una singură este cu adevărat adevărată, iar celălalte sunt false”.

[27] Este publicația Societății de Științe Istorice din România, primul număr, din 1955, numindu-se „Comunicări și articole de istorie”, din 1956 având numele actual. Pentru o scurtă perioadă Gorjul a fost reprezentat în Colegiul de redacție de Gh. Nichifor și Andrei Popete-Pătrașcu.

[28] După 1999 și la nivelul predării în școli, istoria s-a despărțit de cronologie și factologie, apropiindu-se prin programe și manuale de istoria tematică. Din nefericire aceste schimbări nu au fost susținute oportun de stagii de formare a profesorilor, ajungându-se destul de repede la o anume îndepărtare a elevilor de această disciplină și chiar la o periferizare îngrijorătoare a sa.

[29] Meritul colegului nostru de breaslă este demn de reținut întrucât istoricii sunt destul de rezervați față de asemenea abordări ( multă vreme subsemnatul a persistat într-o asemenea atitudine), „deși recursul la mărturii orale este la fel de vechi ca și disciplina istorică” (Toader Nicoară, op. cit., p. 12)

[30] Asemenea stări de lucruri nu sunt singulare în Istoria culturii din țara noastră. Cu aproape un veac în urmă, în plină conturare a „teoriei formelor fără fond”, liberalul radical George Panu realiza o splendidă radiografie critică a istoriografiei din epoca sa, spunând, printre altele: „De multe ori o generație se înșeală asupra propriilor sale idei și crede că ceea ce urmărește este cu totul deosebit de ceea ce a urmărit generația dinaintea ei, fiindcă drumul pe care a plecat este creat de ea și mijloacele ce le întrebuințează îi sunt deosebite. Preocupată peste măsură de aceste forme, ea nu ia în seamă că același spirit o însuflețește și că fără să știe duce mai departe mișcarea cea veche. Înșelăciunea vine de acolo că cu lăsarea formelor vechi și întrebuințarea altora noi, legătura pare că se rupe între o generație și cealaltă”. (George Panu, Studiul istoriei la români, în Eugen Lovinescu, Antologia ideologiei junimiste, București, Editura Casei Școalelor, 1942, p. 283 – 284).

[31] Prin intermediul distinsului coleg, Cristian Grecoiu, de la S. J. A. N. Gorj, căruia îi mulțumim și pe această cale, l-am citit cu mare atenție pe G. T. Niculescu-Varone, un mare iubitor și cunoscător al monografiilor de localități și locașuri religioase, scrise până la el. „O monografie – spunea la un moment dat – trebuie să fie lucrarea de sinteză a unui bogat și variat material documentar, unde istoria se împletește cu tradiția, geografia (prin toată toponimia ei veche și nouă), cu statistica, sociologia și etnografia cu folclorul și evoluția culturală etc., formând un tot complet și unitar. Acest material științific, trebuie strâns cu osârdie și iubire de neam, apoi selecționat și coordonat, pentru elaborarea monografiilor comunelor noastre, contribuind prin ele la cunoașterea realității și la rezolvarea problemelor de interes național, social, economic și cultural” (G. T. Niculescu-Varone, Monografiile orașelor, comunelor și mănăstirilor din România întregită. Bibliografie, 1855 – 1938, București, Tipografia ziarului „Universul”, 1939, p. 8).

[32] Vezi, pentru concepția sa istorică, excelentul interviu realizat de prof. V. Gogonea, Educația și lecția de viață. D-l profesor dr. Gheorghe Gorun, directorul Colegiului Național „Spiru Haret” din Târgu-Jiu: „Toate momentele înălțătoare și de prăbușire ale umanității sunt generate de mentalitate”, în „Gorjeanul”, Târgu-Jiu, din 23 aprilie 2015.

[33] Am vrea să-l felicităm în acest subsol pe neobositul istoric gorjean pentru susținerea practică a realizării de bibliografii istorice (St. Mândruț, coord., Bibliografia istorică a României, vol. XII, 2007 – 2008, București, Cluj-Napoca, Editura Academiei Române – Editura Argonaut, 2009, 2010, p. VI; N. Edroiu, coord. gen., Bibliografia istorică a României, vol. XIII, 2009 – 2010, București, Cluj-Napoca, Editura Academiei Române – Editura Argonaut, 2011, p. VII)

Reclame