Dorin Brozbă – 30 de ani de activitate publicistică

     La ceas aniversar, cel care debuta publicistic la 28 februarie 1981, în cotidianul „Gazeta Gorjului”, cu articolul intitulat Oamenii datoriei și editorial cu Sfatul cavalerului, la Editura Diafora, din Târgu-Jiu, în anul 2001, publicistul şi documentaristul Dorin Brozbă, ne-a întâmpinat într-un cadru festiv, la Muzeul Județean Alexandru Ștefulescu, aniversând, luni, 28 februarie, trei decenii de activitate în domeniul publicisticii gorjene. „Sunt o persoană împlinită, – mărturisea numeroșilor invitați inconfundabilul Dorin Brozbă – împlinesc astăzi 30 de ani de la debutul meu în presă. Am debutat în cotidianul „Gazeta Gorjului”, aşa cum se numea „Gorjeanul” de astăzi şi mă bucur să observ că el îşi continuă tradiţia de ziar de bună calitate. Astăzi mi-am propus să mă întâlnesc cu foştii mei prieteni, foştii mei şefi din domeniul presei, dar şi apropiaţi, oameni care au avut un rol deosebit în ascensiunea mea în domeniul publicistic.”

     I-au fost alături prieteni, oameni de cultură și jurnaliști, autorități, cercetători și membrii ai Asociației Autorilor de Carte Documentară din Gorj, cu toții apreciind valoarea omului, editorului, publicistului, realizatorului de filme documentare și albume folclorice Dorin Brozbă, a cărui activitate s-a desfășurat neîntrerupt timp de trei decenii.

     Scrutând mereu viitorul cu o responsabilitate asumantă, acest om al datoriei, nu a ezitat sa vorbească despre planurile sale de viitor, precizând că va continua activitatea editorială, având în lucru cartea biografică a Mariei Apostol, monografia oraşului Rovinari şi o carte dedicată celebrei interprete a Mehedinţiului Domnica Trop. „Deocamdată posibilităţi financiare nu sunt, – a explicat Dorin Brozbă, cu modestia omului care crede în valorile la care astăzi prea ușor alții renunță – dar eu le realizez, să fie făcute şi în momentul în care voi găsi sprijinul material care trebuie să fie, le voi scoate pe piaţă şi voi bucura oamenii din Gorj şi nu numai, pentru că aceste personalităţi nu sunt numai ale Gorjului, ci ale întregii ţări, şi noi gorjenii suntem cunoscuţi în primul rând prin folclor şi noi ne-am propus să îi dăm valoarea cuvenită”.

     Și așa cum deja ne-a obișnuit, acordând o mare încredere generației de tineri soliști populari din Gorj, gazda evenimentului nu a uitat să invite la aniversarea sa pe Luciana Ene, Bianca Sârbu, Beatrice Băndoiu și Roxana Croitoru, care „cu glasul lor limpede şi cristalin mi-au adus şi mie bucurie, dar şi celor prezenţi”, a încheiat același inconfundabil, prietenul nostru, Dorin Brozbă.

     Ne alăturăm şi noi gândurile bune, celui care anul trecut a lansat sub egida Societăţii de Ştiinţe Istorice din România – Filiala Gorj, lucrarea CĂTĂLINA, EROINA DE LA JII, dedicată simbolului naţional Ecaterina Teodoroiu.

prof. Andrei Popete-Pătraşcu

Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, IPS (†) Bartolomeu Anania, a fost una din personalităţile marcante ale Bisericii Ortodoxe Române şi a îmbinat în mod fericit religia şi cultura, fiind numit „Leul Ardealului” pentru intransigenţa şi conservatorismul în apărarea valorilor ortodoxe. În 2010, Înaltpreasfinţia Sa avea să devină membru de onoare al Academiei Române.

Într-unul din studiile sale, publicat în lucrarea „Biserica în misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar”, IPS (†) Bartolomeu Anania aduce un „cuvânt lămuritor” asupra istoriografiei Bibliei, despre care afirmă că dacă ai deschide-o „din simplă curiozitate sau deprindere, spre a-ţi împlini nevoia de a şti, şi dacă ai străbătut-o ca pe un simplu act de cultură, fi sigur că n-o vei uita”.

Omul de cultură, detaşat de această dată, posturii de slujitor al lui Dumnezeu, realizează diortosirea și adnotarea Sfintei Scripturi, adăugând: „dacă ai zăbovit asupra-i cu un oarecare interes lingvistic, vei fi aflat că în ebraică şi în greaca veche sunt semănate cuvinte, fraze şi denumiri eterogene (…); dacă ai citit-o numai ca pe o operă literară ai gusta într-însa belşug de genuri şi specii, poezie lirică şi epică, istoriografie, legislaţie, imnuri sacre şi sapienţiale, pagini profestice şi apocaliptice, proze scurte şi nuclee de roman, scenarii dramatice şi eseuri filosofice, sentinţe aforistice şi incantaţii prozodice (…)”

Cu o acribie exemplară, IPS (†) Bartolomeu Anania continuă: „dacă ai cerceta-o (Biblia – n.n.) cu un ochi critic necruţător, vei fi descoperit şi ceea ce în fapt căutai: naivităţi, inadvertenţe, lacune, suprapuneri, distorsiuni, interpolări, paralelisme şi multe alte metehne care te vor sminti în măsura în care te vei opri aici”.

Cuvântul Biblie provine din grecescul „biblion” (βιβλίον), care la început a însemnat „hârtie”, apoi şi-a generalizat înţelesul de „carte”, şi se referă la scripturile sacre din iudaism şi creştinism. Aceste scripturi sunt compilaţii ale unor documente separate (numite „cărți”) scrise pe o perioadă lungă de timp. Au fost mai întâi adunate pentru a forma prima Biblie evreiască, Tanach, iar mai târziu, cu adăugiri, Biblia creștină, numită de creştini şi Sfânta Scriptură.

Paralel cu termenul „Biblie” a circulat aşadar şi acela de „Scripturi” sau „Scriptură”, fiind alcătuită din două mari secţiuni: Vechiul Testament, care cuprinde istoria mântuirii neamului omenesc, de la facerea lumii până în secolul al II-lea î. Hr. şi Noul Testament, care cuprinde viaţa şi învăţăturile mântuitorului Iisus Hristos, dar şi istoria primelor şase decenii ale creştinismului.

„Dacă admitem că toţi autorii Bibliei – afirmă IPS (†) Bartolomeu Anania – au fost teo-logi = „cuvântători de Dumnezeu”, e bine de amintit că, prin rostire, teologia lor a devenit filologie. De aici, nevoiosul nostru drum, prin secole şi milenii, de a străbate straturile filologice spre a ajunge din nou la teologie”.

La capătul acestor „cerneri” şi „discerneri” s-a putut stabili că Vechiul Testament conţine 39 de cărţi canonice, recunoscute de către tradiţia iudaică, pe de-o parte şi de Biserica Ortodoxă, pe de alta. Acestora li se adaugă alte 14 cărţi, pe care ambele tradiţii de consideră doar „bune de citit”, conţinutul lor nefiind obligatoriu pentru „actul de credinţă în sine”.

În timp ce Noul Testament nu ridică probleme textuale majore, textul Vechiului Testament, este şi astăzi obiectul diferenţelor de opinie, conturate de-a lungul timpului, „în funcţie mai ales de apartenenţele confesionale”. Cu foarte puţine excepţii, cărţile Vechiului Testament au fost scrise în limba ebraică, pe durata a douăsprezece secole („se estimează că anul 1250 î. Hr. este acela în care Moise a primit tablele Legii pe muntele Sinai”). Aceştia, în timp, s-au dispersat, alcătuind ceea ce astăzi se numeşte „diaspora” (împrăştiere). Din nefericire, în decursul istoriei, cei din diaspora şi-au pierdut limba maternă. Odată cu întoarcerea din captivitatea babiloniană (538 î.Hr.), nici chiar evreii din Palestina nu mai vorbeau ebraica, aceasta fiind înlocuită cu dialectul aramaic, acesta „fiind vorbit şi de Mântuitor”, după cum arată CIPS (†) Bartolomeu Anania, în Cuvântul lămuritor asupra Sfintei Scriputuri: „pe de altă parte, vastul imperiu al lui Alexandru cel Mare a inaugurat epoca elenistică, în care greaca devenise limba cultă a oricărui cetăţean”.

Acest aspect a condus în a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr., ca regele Ptolemeu al II-lea Filadelful să finanţeze traducerea Bibliei în limba greacă. 72 de învăţaţi evrei, aduşi din Palestina, în oraşul Alexandria, au lucrat separat, la noua versiune, numită ulterior „Septuaginta”. Tradiţia reţine că variantele celor 72 de traduceri s-au dovedit la final identice, iar lucrarea a căpătat astfel o mare autoritate, fiind considerată „ca al doilea original al Vechiului Testament”.

Tot de la  IPS (†) Bartolomeu Anania aflăm că „Sfinţii Evanghelişti şi Sfântul Apostol Pavel cunoşteau ebraica, însă au preferat să citeze din Septuaginta”, pe baza acesteia răspândindu-se creştinismul primelor secole în Asia Mică şi în toată aria Mediteranei. Putem deci afirma că lucrarea, tradusă în secolul al III-lea î.Hr. de învăţaţii evrei, a devenit textus receptus (textul revelat) al întregului Răsărit european, definit mai târziu ca Ortodoxie.

În secolul al IV-lea d. Hr., Fericitul Ieronim, avea să traducă la rândul său Biblia, în limba latină, pentru creştinătatea occidentală, această versiune fiind cunoscută sub numele de Vulgata. Cele mai multe din cărţile Vechiului Testament au fost traduse mai întâi după Septuaginata, apoi după textul Ebraic. „Controversată, chiar de la început, de către contemporanii lui Ieronim – se arată în „Cuvântul lămuritor asupra Sfintei Scripturi” – Vulgata va deveni textus receptus al Bisericii catolice, decretată astfel de către Papa Clement al VIII-lea în 1592 şi rămasă ca atare până astăzi”.

Versiunea Ebraică a Vechiului Testament a continuat să fie citită în sinagogă, dar a rămas mult timp pe seama rabinilor, circulaţiei ei fiind tot mai restrânsă. În plus, a mai intervenit o dificultate: alfabetul ebraic, după cum se ştie, era alcătuit numai din consoane şi pentru pronunţarea corectă a unui cuvânt, vocalele erau intercalate de cititorul însuşi. Aceasta se făcea prin tradiţie orală transmisă de la dascăl la învăţăcel, iar pe parcursul a câtorva secole, „noile generaţii nu  mai erau sigure, de pildă, dacă cuvântul zkhr trebuie citit zekher = amintire, sau zakhar = bărbat”.

   S-a născut astfel nevoia de a se inventa semnele vocalice care să fie intercalate în sistemul consonatic, operă întreprinsă de către masoreţi (de la ebraicul masora = tradiţie) în secolele VIII-X d.Hr.

Ultima versiune, realizată în jurul anului 900 de către Ben Aşer şi Ben Neftali, a primit aprobarea autorităţilor rabinice, constituindu-se ceea ce se numeşte, până astăzi, Textul Masoretic al Vechiului Testament. Acesta stă la baza traducerilor moderne; chiar Vulgata şi-a pierdut mult din autoritatea iniţială, iar traducătorii catolici, unii dintre ei foarte valoroşi s-au bazat pe Textul Masoretic.

S-a ajuns astfel la o dispută vehementă între ebraişti şi elenişti, fiecare „având argumente prin care să demonstreze că limba cultivată este mai bogată, mai nuanţată, mai capabilă să exprime Cuvântul lui Dumnezeu”. Desigur adevărul este undeva la mijloc, dar nu aceasta este problema cea mai importantă, ci aceea a diferenţelor de text.

În zilele noastre intervine istoria însăşi a textului. Astfel, faţă de Versiunea Masoretică (începutul secolului al X-lea d.Hr.), Septuaginta (a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr.) e mai veche cu aproape 12 secole. În plus, textul Septuagintei a fost stabilit de învăţaţi evrei cu mult înainte de apariţia creştinismului, deci „fără putinţa unor partizanate polemice”, arată IPS (†) Bartolomeu Anania.

Cu toate acestea, descoperirea în 1947 şi studierea manuscriselor de la Qumran (Marea Moartă) oferă noutăţi mai mult decât surprinzătoare. Cercetări recente ale unor biblişti occidentali arată că textul Septuagintei a fost tradus după un original ebraic care s-a pierdut şi pe care masoreţii nu l-au avut la îndemână în secolele VIII-X.

În ceea ce priveşte poporul român, ca parte a lumii ortodoxe, acesta şi-a a vut Biblia tradusă tot după Septuaginta: Biblia lui Şerban, Bucureşti, 1688, Biblia de Buzău, 1854-1856, Biblia lui Şaguna, Sibiu, 1856-1858, ultima ediţie din marea filiaţie, fiind tipărită la Bucureşti, în anul 1914.

În anul 1936, Gala Galaction, Vasile Radu şi Nicodim Munteanu, vor edita Biblia tradusă după Textul Masoretic. „Această opţiune – se spune în „Cuvântul lămuritor asupra Sfintei Scripturi” – a fost motivată de Galaction prin trebuinţa ca şi noi, ortodocşi, să avem textul folosit de sectele neoprotestante (care au preluat Textul Masoretic) spre a le putea combate mai uşor!”.

Deşi au existat de-a lungul timpului semnale de alarmă, înclusiv patriarhul Nicodim în anul 1944, toate versiunile româneşti ale Vechiului Testament apărute după ediţia Bibliei din 1936, nu sunt decât reluări ale acesteia, „cu revizuiri mai mult sau mai puţin importante, mai mult sau mai puţin controlate”.

Timp de aproape opt decenii iată, Biserica Ortodoxă Română nu a mai avut o versiune vechitestamentară după Septuaginta, ci după Textele Masoretice, adică versiunea ebraică a Vechiului Testament.

În anul 2001, IPS (†) Bartolomeu Anania a editat o nouă versiune a Bibliei  sau Sfintei Scripturi (ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, Bucureşti, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 2001), prin metoda comparatistă: ediţia curentă a fost confruntată cu treisprezece versiuni reprezentative, româneşti şi străine, precum şi cu textele originale, în osteneala de a restaura, pentru Vechiul Testament, prezenţa şi autoritatea Septuagintei în tradiţia biblică românească. Aşadar, Versiunea Ebraică, accesibilă adiacent prin cele mai bune traduceri occidentale, s-a aflat în continuă şi amănunţită alăturare cu versiunea greacă. Diferenţele semnificative dintre cele două versiuni, greacă şi ebraică, sunt semnalate şi, după caz, comentate în notele infrapaginale.

Deşi versiunea de faţă îşi propune să calce cât mai fidel pe urmele Septuagintei, numele proprii, de persoane şi localităţi, sunt redate după Versiunea Ebraică. Actuala lor grafiere însă a ţinut seama nu numai de extracţia lor lingvistică, dar şi de actualul lor statut lexical, ştiut fiind că ele au intrat în limba română prin cea greacă şi că nu toate şi-au restaurat pronunţia originală în evoluţia limbii vorbite.

Prin aceasta, IPS (†) Bartolomeu Anania a căutat să sublinieze că Versiunea Ebraică a Vechiului Testament nu se cere dispreţuită sau ignorată, ci dimpotrivă, o redactare corectă a textului biblic e de neconceput fără consultarea şi folosirea ei.

În ceea ce priveşte Noul Testament, cele 27 de cărţi ale acestuia au fost scrise în limba greacă, „cu excepţia Evangheliei lui Matei, care a fost redactată mai întâi în aramaică şi rescrisă, de către acelaşi autor, în greceşte.”

Întreaga evoluţie aşadar a textului biblic, pe de-o parte, şi evoluţia fiecărei limbi naţionale, pe de alta, sunt „principalele raţiuni pentru care Biblia se cere tradusă – sau cel puţin revizuită – periodic, spre folosul şi desfătarea cititorilor săi”.

În ceea ce priveşte orientarea în textele Sfintei Scripturi, precum şi citirea acestora, se fac cu ajutorul sistemului referenţial, adică a cifrelor care individualizează o anumită porţiune de text. Aceste unităţi de sistem sunt: capitolul şi versetul.

Sistemul de referinţă a luat naştere în primele patru decenii ale secolului al XIII-lea, prin cardinalul Ştefan Langton, care pe la 1205, a început împărţirea textului Vulgatei în capitole, pentru ca în anul 1551, textul să apară împărţit şi în versete, lucrare realizată de tipograful parizian Robert Ştefan.

„Adevărata lectură şi dreapta tâlcuire a Bibliei se face numai prin relaţia text-context”, adică citind şi gândind textul biblic.

Se cuvine aşadar, să ne plecăm smeriţi memoriei celui care a fost IPS (†) Bartolomeu Anania,  teolog şi cărturar de aleasă vocaţie, care a căutat să realizeze osmoza dintre religie şi cultură, dăruindu-ne ediţia jubiliară a Bibliei, adoptată ca text oficial al Bisericii Ortodoxe Române.

_______________________________

Bibliografie selectivă:

– Abrudan, Dumitru, Septuaginta şi problema inspiraţiei ei, în „Ortodoxia”, Bucureşti, nr. 1/1975

– Anania, Bartolomeu, Cuvânt lămuritor asupra Sfintei Scripturi, în Biserica în misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005

– Biblia, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001

– Mircea, Ioan, Dicţionar al Noului Testament, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984

– Piru, Al., Istoria literaturii române, Edit. Grai și suflet – Cultura Națională, București, 1994