Alexandru Doru Şerban: GORJEANUL ANULUI 2010

 

Reclame

Memoria Holocaustului

ZIUA INTERNAŢIONALĂ DE COMEMORARE A VICTIMELOR HOLOCAUSTULUI (27 ianuarie 1945 –  27 ianuarie 2011)

Societatea de Ştiinţe Istorice din România – Filiala Gorj şi Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu din Târgu-Jiu vor comemora astăzi Ziua Internaţională a Holocaustului, acţiunile cuprinzând: 

 

♦ Lansarea cărţii MEMORIA HOLOCAUSTULUI, Edit. Arves, Craiova, 2010 (autori: prof. Andrei Popete-Pătraşcu şi prof. dr. Gheorghe Nichifor).

Lucrare cuprinde materialele realizate şi prezentate de elevi, în cadrul lucrărilor Sesiunii de comunicări Ziua Holocaustului – 9 octombrie, sub diferite forme: lecturi ale unor materiale informative şi prezentarea unor imagini sugestive din perspectiva abordării tematice a Holocaustului (clasa a X-a), note de călătorie (clasele a X-a şi a XI-a), impresii a ceea ce a reprezentat în viziunea lor drama poporului evreu (clasa a XII-a), precum şi ecourile pe care activitatea desfăşurată la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” a avut-o în mass-media locală şi regională. Este vorba despre o întrepătrundere de activităţi care să dea o altfel de imagine, mai dinamică, în sensul acestor vremuri, a ceea ce a însemnat Holocaustul.

 

 

♦ Interviu realizat cu Hana Meler, supravieţuitoare a Holocaustului din Transnistria (noiembrie 2010, Yad-Vashem, Israel). 

Elevii vor cunoaşte mărturia uneia dintre supravieţuitoarele Holocaustului din Transnistria, tragedia adusă de ordinul de deportare, suferinţele îngrozitoare îndurate în lagăre, până la repatriere. Hana Meler s-a născut în oraşul Rădăuţi, în sudul Bucovinei şi împreună cu familia sa a fost deportată de către autorităţile române la Şumilova, localitate aflată pe malul râului Bug. Povestea acestei supravieţuitoare începe aşadar în România şi se termină cu emigrarea în Israel, unde a început o nouă viaţa. Acolo, în luna noiembrie a anului 2010, prof. Andrei Popete-Pătraşcu a înregistrat un interviu cu experienţa personală şi modul de supravieţuire al evreilor români în Transnistria.

 

♦ Prof. Andrei Popete-Pătraşcu va susţine o comunicare cu tema Ţara Sfântă – între istorie şi credinţă, acesta fiind prezent la sfârşitul anului 2010 în Israel, la seminarul organizat de Şcoala Internaţională de Predare a Holocaustului, din Yad Vashem.

Andrei Popete-Pătraşcu: În perioada 17-23 noiembrie 2010, am avut deosebita onoare de a participa, alături de alţi 18 profesori de istorie din ţară  la seminarul pe tema Holocaustului, organizat de Institutul Yad Vashem din Israel (The International School for Holocaust Studies). 

Mai mult decât despre cum trebuie abordată tematica Holocaustului în ţara noastră, am învăţat ceea ce înseamnă cultura şi civilizaţia evreiască, despre cum trăiesc, gândesc şi convieţuiesc evreii alături de creştini, musulmani şi alte confesiuni religioase. O lecţie de istorie în vechea cetate a Ierusalimului, pe Via Dolorosa, pe malurile Mării Galileei şi a râului Iordan, sau la Caesarea, Magdala, Capernaum, Tiberias, Haifa şi multe altele. 

 

 

♦ Atelierul de istorie Memoria Holocaustului – în creaţia literară – lecţie interdisciplinară propusă de profesorii Departamentului pentru Europa a Şcolii Internaţionale de Predare a Holocaustului – Yad Vashem, din Israel, care urmăreşte biografiile a doi cunoscuţi poeţi ai Holocaustului (Dan Pagis şi Paul Celan) de la începuturile asemănătoare, până la perioada post Holocaustului  cu privire la viaţa şi opera lor. Atelierul va fi coordonat de prof. Andrei Popete – Pătraşcu, prof. dr. Gheorghe Nichifor, prof. Claudia Oprişe, Mirela Fârţă şi Ancuţa Stoican (preşedintele Consiliului şcolar al elevilor C.N.E.T.), fiind organizat de elevii clasei a X-a C, profilul matematică-informatică.

Ideea principală a acestei activităţi urmăreşte să evidenţieze că odată cu terminarea războiului, toţi supravieţuitorii care au trecut prin condiţii de neimaginat, au trebuit să înfrunte complexul creat de necesitatea reclădirii vieţii lor din rămăşiţele rămase. Cele două poezii prezentate în această lecţie îşi îndreaptă atenţia asupra unor întrebări teologice privind Holocaustul şi care pot declanşa ulterior cercetări asupra acestui subiect.

S-a stins un dascăl…

Mult prea devreme şi nemeritat, ne-a părăsit astăzi, profesorul Vasile Antonie, după o lungă şi grea luptă cu o boală nemiloasă. Nu ne vom mai putem bucura de chipul blând şi sufletul său bun, om de aleasă preţuire, dedicat meseriei de dascăl, care a învăţat atâtea şi atâtea generaţii să iubească tainele fizicii.

Profesorul Vasile Antonie a fost şi un iubitor al muzei Clio, pe care a îndrăgit-o şi a păstrat-o în suflet, fiind alături de profesorii de istorie la o serie activităţi, în perioada când a fost inspector şcolar-adjunct.

Nu-l vom uita niciodată şi va rămâne veşnic în sufletele noastre, blând şi bun cum a fost toată viaţa.

† Dumnezeu să-l odihnească!

Conducerea Filialei Gorj a S.Ş.I.R.

Vasile Antonie, a fost inspector şcolar-adjunct, profesor de fizică la Colegiul Naţional ”Ecaterina Teodoroiu” şi Colegiul Naţional “Tudor Vladimirescu” şi consilier local.  Pe 1 mai ar fi împlinit 57 de ani.

27 ianuarie: Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului

     În data de 27 ianuarie 2011, ora 10.45, Societatea de Ştiinţe Istorice din România – Filiala Gorj şi Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu”, din Târgu-Jiu, vă invită la manifestările prilejuite de Comemorarea „Zilei Internaţionale a Holocaustului”. În cadrul evenimentului vor avea loc următoarele activităţi:

♦ Lansarea cărţii MEMORIA HOLOCAUSTULUI, Edit. Arves, Craiova, 2010 (autori: prof. Andrei Popete-Pătraşcu şi prof. dr. Gheorghe Nichifor).

♦ Interviu realizat cu Hana Meler, în Israel, supravieţuitoare a Holocaustului din Transnistria.  

♦ Prof. Andrei Popete-Pătraşcu va susţine o comunicare cu tema Ţara Sfântă – între istorie şi credinţă, acesta fiind prezent la sfârşitul anului 2010 în Israel, la seminarul organizat de Şcoala Internaţională de Predare a Holocaustului, din Yad Vashem.

♦ Atelierul de istorie Memoria Holocaustului – în creaţia literară – lecţie interdisciplinară propusă de profesorii Departamentului pentru Europa a Şcolii Internaţionale de Predare a Holocaustului – Yad Vashem, din Israel, care urmăreşte biografiile a doi cunoscuţi poeţi ai Holocaustului (Dan Pagis şi Paul Celan) de la începuturile asemănătoare, până la perioada post Holocaustului  cu privire la viaţa şi opera lor. Atelierul va fi coordonat de prof. Andrei Popete – Pătraşcu, prof. dr. Gheorghe Nichifor, prof. Claudia Oprişe, Mirela Fârţă şi Ancuţa Stoican (preşedintele Consiliului şcolar al elevilor C.N.E.T.).

Din viaţa Societăţii de Ştiinţe Istorice din România

Stimaţi colegi, membrii ai Filialei Gorj a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România

An de an, în diferite judeţe, se desfăşoară Cursurile Şcolii de Vară ale S.Ş.I.R. Începând cu 2010, ne-am propus să vă transmitem prin intermediul site-ului nostru impresiile participanţilor gorjeni. Dorim, în felul acesta, să vă stimulăm interesul şi curiozitatea faţă de asemenea acţiuni. Sub această formă materialul va fi tipărit în Studii şi articole de istorie, nr. LXXVI/2011.

Preşedinte

prof. dr. Gheorghe Nichifor

___________________

DIN VIAŢA SOCIETĂŢII DE ŞTIINŢE ISTORICE DIN ROMÂNIA

CURSURILE DE VARĂ DE LA CĂLĂRAŞI ŞI BULGARIA (18-28 IULIE 2010)

La sfârşitul lunii iulie 2010, Societatea de Ştiinţe Istorice din România a organizat Cursurile Şcolii de Vară ale profesorilor de istorie şi iubitorilor muzei Clio, din România şi Bulgaria, manifestare metodico-ştiinţifică găzduită de Filiala Călăraşi, condusă de prof. dr. Mihai Cotenescu, împreună cu Inspectoratul Şcolar al judeţului Călăraşi, prin inspector şcolar general, prof. dr. Constantin Tudor, cu sprijinul oferit de Consiliul Judeţean Călăraşi, Primăria Municipiului Călăraşi, Muzeul „Dunării de Jos” Călăraşi, Muzeul Civilizaţiei „Gumelniţa” Olteniţa şi Filiala Judeţeană a Arhivelor Naţionale.

Programul cursurilor, variat ca de fiecare dată, a constituit o surpriză plăcută pentru fiecare participant, prin alternanţa simpozioanelor, meselor rotunde, prezentărilor de carte, dezbaterilor ştiinţifice şi metodice pe teme de istorie locală, românească sau universală, cu cea a excursiilor tematice şi aplicative la obiective istorice din Câmpia Bărăganului, finalizându-se cu o vizită de documentare, timp de trei zile în Bulgaria, la Veliko-Tânovo, „cetatea Ţaratului vlaho-bulgar”.

Sub genericul „Istorie şi Civilizaţie la Dunărea de Jos”, prima parte a cursurilor de vară s-a desfăşurat la Călăraşi şi în trei localităţi din zona Olteniţei  (Mănăstirea, Radovanu i Căscioarele), care prin mărturiile trecutului, doresc să-şi consolideze asumant poziţia, dezvăluind că tradiţia şi modernismul se pot manifesta într-o simbioză perfectă.

Au fost prezenţi 42 de invitaţi, susţinând conferinţe cadre universitare prestigioase precum: prof. univ. dr. Ioan Scurtu (preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România), prof. univ. dr. Bogdan Teodorescu, prof. univ. dr. Gheorghe Onişoru, iar dintre istoricii şi profesorii locali, au prezentat comunicări ştiinţifice: dr. Mihai Cotenescu, dr. Constantin Tudor, dr. Ion Dorobanţu, dr. Marian Neagu, dr. Valentin Parnic, dr. Done Şerbănescu, dr. Ecaterina Chiţu, prof. Neculai Dumitru, prof. Nicolae Ţiripan, prof. Pălici Gheorghe, prof. Daniel Vasile, prof. Liliana Niculiţă, prof. Maricica Herghelegiu, prof. Angela Alexe şi alţii.

Şedinţa festivă de deschidere a cursurilor Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, a avut loc în ziua de 19 iulie 2010, în sala de şedinţe a Consiliului Judeţean Călăraşi, în prezenţa domnului Nicolae Dragu, primarul Municipiului Călăraşi, un fervent susţinător al culturii şi civilizaţiei locale, şi a distinşilor  istorici: prof. univ. dr. Alexandru Barnea, prim-vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, dr. Bogdan Teodorescu, secretar general, dr. Constantin Tudor, inspector general al  Inspectoratului Şcolar Judeţean Călăraşi, dr. Ion Dorobanţu, inspector de istorie I.S.J. Călăraşi, dr. Mihai Cotenescu, preşedintele Filialei Călăraşi a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, dr. Marian Neagu, directorul Muzeului Dunărea de Jos şi dr. Nicolae Ţiripan, directorul Arhivelor Naţionale Călăraşi.

După scurte alocuţiuni  de bun venit din partea gazdelor şi a invitaţilor, domnul profesor dr. Constantin Tudor, a prezentat cartea „Judeţul Călăraşi. Studiu istorico-etnografic”, lucrare de referinţă pentru istoria locală şi etnografia acestei zone, cuprinzând bogate surse documentare, studii realizate pe teren, adresându-se „în egală măsură cercetătorilor şi simplilor iubitori de istorie”.

Pământ cu vechi tradiţii în istorie – aşa cum avea să ne relateze profesorul Ion Dorobanţu, inspector I.S.J. Călăraşi – teritoriul actual al judeţului Călăraşi a cunoscut, odată cu scurgerea veacurilor, toate etapele dezvoltării istorice a poporului român.” Dovezile materiale scoase la iveală de săpăturile arheologice sistematice sau întâmplătoare, precum şi mărturiile documentare, atestă pe de o parte, vechimea existenţei populaţiei româneşti pe aceste meleaguri, preocupările ei productive, iar pe de altă parte, unitatea şi continuitatea în timp şi spaţiu.

Preşedintele Filialei Călăraşi a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România,  dr. Mihai Cotenescu a subliniat importanţa celor mai recente descoperiri arheologice, care demonstrează existenţa societăţii omeneşti în spaţiul călăreşean, încă din perioada neoliticului timpuriu, ceea ce face ca teritoriul actual al judeţului Călăraşi să fie inclus în aria geografică în care s-a desfăşurat procesul de antropogeneză. Orizontul cultural neolitic este bogat ilustrat în prezenţa a două culturi materiale autohtone: Boian şi Gumelniţa – cele mai reprezentative culturi neolitice din sud-estul Europei, descoperite, prima, în aşezarea eponimă de la Grădiştea Ulmilor, pe malul fostului lac Boian, iar cea de-a doua în telul Gumelniţa de pe teritoriul comunei Ulmeni.

În încheierea şedinţei festive de deschidere a cursurilor, au fost înmânate şi premiile Societăţii de Ştiinţe Istorice din România pe anul 2010, fiind astfel evidenţiată contribuţia membrilor S.Ş.I.R. la cunoaşterea şi promovarea istoriei scrise.

După o scurtă ploaie de vară şi un delicios prânz servit la restaurantul Complexului Albatros, pe malul braţului Borcea, al bătrânului Danubius, după-amiaza aceleeaşi zile, ne-a oferit prilejul unei vizite la Fabrica de sticlă a corporaţiei franceze „Saint Gobain Glass”, astăzi unul dintre cele mai mari grupuri la nivel mondial, poziţionându-se în primele 100 din lume în domeniul producţiei şi distribuţiei de materiale de construcţii. La fel ca în domeniul auto, companiile franceze din industria materialelor de construcţii se sprijină pe investiţiile productive din România pentru a traversa cu succes criza pe plan global.  Strategia are în felul acesta doi câştigători, unul din ţară, altul de peste hotare, încercându-se ca efectele crizei pe plan local să fie şi ele în mod implicit atenuate. Astfel a fost pusă în funcţiune o instalaţie denumită „coater”, care este destinată depunerii unor straturi subţiri de oxizi metalici pe sticlă şi producerii unor sortimente de sticlă cu proprietăţi speciale.

În cea de-a doua zi a cursurilor de vară, în data de 20 iulie, am participat la Simpozionul ,,Contribuţii călărăşene la cunoaşterea istoriei naţionale şi locale”, unde au susţinut conferinţe profesorii: Dumitru Neculai („Geografia istorică privind începuturile aşezărilor umane pe malul braţului Borcea”), Marian Neagu, Valentin Parnic („Civilizaţia neolitică la Dunărea de Jos: Boian şi Gumelniţa”), Constantin Tudor („Aspecte ale evoluţiei învăţământului călărăşean în perioada interbelică”), Ecaterina Chiţu („Consideraţii asupra activităţii extraşcolare a cadrelor didactice călărăşene, în perioada interbelică”), Mihai Cotenescu („Nicolae Cornăţeanu, personalitate politică reprezentativă a agriculturii călărăşene”), N. Ţiripan („Eugen Cealâc, primar al Călăraşilor în perioada interbelică”), Maricica şi Constantin Hergheliuc („O călătorie princiară pe Dunăre”). O intervenţie pertinentă  şi foarte apreciată de restul colegilor a avut profesorul Paul Dominte, de la Filiala Constanţa, acesta referindu-se la statutul de astăzi al dascălului de istorie.

În după-amiaza aceleeaşi zile, am vizitat şi Silistra, unul dintre cele mai vechi oraşe situat pe malul bulgăresc al Dunării, trecând de-a lungul istoriei prin multe încercări. Este centrul administrativ al Regiunii Silistra şi unul din cele mai importante oraşe din regiunea istorică Dobrogea şi din Cadrilater. A aparţinut Ţării Româneşti în timpul lui Mircea cel Bătrân, probabil şi a lui Vlad Ţepeş pentru scurtă vreme. A revenit României după al Doilea Război Balcanic, în 1913, până în 1940, când a fost cedat Bulgariei.

Frontiera care desparte România de Bulgaria se află chiar la marginea oraşului Silistra în vecinătatea unor blocuri cenuşii. Drumul duce drept în centrul oraşului şi îl parcurgem în mai puţin de zece minute. Sunt multe clădiri vechi ce păstrează patina timpului, dar şi clădiri noi construite în ultimii ani. Primele informaţii despre Silistra le-am primit de la profesorul Chiriazov, nelipsit al Cursurilor de Vară organizate de Societatea de Ştiinţe Istorice din România, gazdă primitoare şi de această dată. Preţ de câteva ore am vizitat Muzeul de arheologie, Galeria de artă, Cetatea Durostorum,  Biserica „Sfinţii Mihail şi Gavril”, un pitoresc sat lipovenesc, precum şi Medjidit Tabia, o frumoasă cetate turcească de apărare, datând din anul 1847.

În dimineaţa zilei de 21 iulie, am plecat cu autocarul către Slobozia, traversând localităţile Negru Vodă, Drajna şi Dâlga. În inima Bărăganului, pe malul stâng al râului Ialomiţa, în oraşul Slobozia, aveam să vizităm Mănăstirea Slobozia cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” sau „Sfinţii Voievozi”, ctitorie a domnitorului Matei Basarab (1632 – 1654). De altfel, acest sfânt lăcaş a fost cunoscut în istorie sub multe şi diverse denumiri: „Mănăstirea Slobozia lui Ianache”, „Mănăstirea Sfinţii Voievozi” sau „Mănăstirea Slobozia Veche”. „Datorită aşezării sale în apropierea drumului naţional 2A Bucureşti-Constanţa, mănăstirea este accesibilă tuturor iubitorilor de frumos, ca şi celor ce simt nevoia unui popas duhovnicesc pentru trup şi suflet – ne mărturisea stareţul mănăstirii – iar trecătorul  se poate opri măcar o clipă pentru a vedea şi înţelege o fărâmă din istoria acestui neam cu o spiritualitate profundă, cu o dragoste nemăsurată faţă de semeni, faţă de Dumnezeu şi Biserica Lui”.

Tot în oraşul Slobozia, într-un fost magazin de mobilă, funcţionează astăzi un muzeu mai puţin obişnuit care se numeşte „Muzeul Agriculturii”. La prima vedere am fost tentaţi să credem că este un muzeu etnografic, dar acesta este ceva mai mult decât atât. Muzeografii de aici şi-au luat în serios misiunea de a institui în Slobozia ritualuri ale vieţii culturale rurale, de a face din muzeu un loc unde ai mereu ceva nou de văzut. Fiecare artefact expus în muzeu este înţeles ca parte a unui context istoric, economic, social, cultural, religios care trebuie reactualizat în forme în care didacticismul, metaforicul, poeticul, simbolicul se amestecă fertil. O mare diversitate de procedee şi tehnici muzeologice este chemată să readucă la viaţă obiectul. Mediul iniţial neutru, rece, aseptic, al muzeului se animă prin scenografii ingenioase care rivalizează cu locurile originare din care obiectele au fost dislocate. „Muzeul Agriculturii – ne-a explicat pr. Ciucă Răzvan, directorul muzeului – e nu numai un muzeu al tehnologiei arhaice, ci şi de arheologie industrială. Au fost aduse aici de prin toată ţara tractoare, treierătoare, tot felul de maşini agricole şi nu numai, dintre cele mai vechi, importate la sfârşitul secolului al XIX-lea sau produse în uzinele româneşti în aceeaşi epocă, la Reşiţa sau Sibiu”. În curtea muzeului am vizitat şi biserica de lemn „Poiana”, o interesantă expoziţie de tractoare, maşini agricole, şarete şi căruţe, apoi am degustat pâine coaptă în ţest, o secţiune a muzeului purtând chiar numele Casa Pâinii, şi aici perspectiva antropologică întâlnindu-se cu cea estetică.

În după-amiaza aceleeaşi zile, am vizitat şi bine-cunoscuta staţiune balneo-climaterică Amara, celebră până nu demult, pentru apa lacului din apropiere, cu un ridicat conţinut de sulfat, de  clorură de sodiu şi de magneziu. Apoi, Târgul de Floci, oraşul până nu demult dispărut, din Ţara Românească, în care la 1558, s-a născut voievodul Mihai Viteazul. În ultimii ani, aici s-au desfăşurat mai multe campanii de săpături arheologice ce au scos la iveală numeroase urme ale vechiului centru urban: trei biserici şi trei necropole, locuinţe, ceramică etc.

Pe drumul de la Feteşti spre Călăraşi, aproape de braţul Borcea al Dunării, am trecut şi pragul Schitului Coslogeni „Izvorul Tămăduirii”, un loc în care merită să te opreşti fie chiar şi pentru un scurt timp. Un mic paraclis, adăposteşte Sfânta Cruce, o cruce mare din piatră, străjuind la intrarea în Sfântul Altar. Pelerinii intră şi se închină. Pe unii dintre ei îi vezi îngenunchiaţi, cu fruntea şi mâinile lipite de cruce, aşteptând ajutor şi tămăduire. „Se spune că e o cruce de leac. Pe timpul comunismului au venit cu buldozerul ca să dea jos Sfânta Cruce, dar n-au putut s-o dărme…” ne-a relatat unul dintre localnici. Masivă, crucea de piatră are o legendă frumoasă, de pe vremea domnitorului Nicolae Mavrocordat. În plus există convingerea că aceasta creşte în fiecare an câţiva milimetri.

Ziua de 22 iulie a fost dedicată Simpozionului „Noutăţi istoriografice” şi dezbaterilor tematice, la care au luat cuvântul istoricii: Ioan Scurtu, Bogdan Murgescu, Gheorghe Onişoru, Bogdan Teodorescu, Lascu Stoica şi alţii. Domnul Ioan Scurtu a abordat problematica predării Holocaustului şi a Comunismului în şcolile din România, iar profesorul Bogdan Murgescu a prezentat lucrarea „România şi Europa”, trecând în revistă performanţele economiei româneşti în contextul european, dar şi acumularea decalajelor economice dintre anii 1500-2010.

În dimineaţa zilei de 23 iulie, ne-am deplasat la Punctul „Chiciu”, unde în rada micuţului port dunărean, ne aştepta ancorat vaporul „Prinţ Constantin”, fabricat în anul 1992, cu destinaţia navă de război, transformat ulterior în vas de agrement. Am vizitat sala maşinilor, cabina căpitanului şi salonul „Albastru”, acolo unde prof. Paul Dominte a realizată o amplă expunere despre importanţa portului Constanţa în istorie.

De pe puntea vaporului am admirat vestigiile celebrei cetăţi Vicina de pe insula Păcuiul lui Soare, din apropierea localităţii Ostrov. Cetatea a fost distrusă şi refăcută de mai multe ori, reconstruită apoi în jurul anului 1000, când a funcţionat mai ales ca un centru comercial important. Distrusă din nou, pe la 1100, probabil de către cumani, cetatea s-a refăcut, la începutul secolului al XIII-lea, când, în anul 1261, împăratul Bizanţului le-a acordat negustorilor genovezi şi veneţieni anumite facilităţi comerciale de care aceştia s-au folosit până în primii ani ai secolului al XV-lea, când, prăbuşit sub loviturile armatelor otomane, bastionul bizantin a dispărut definitiv.

Insula Păcuiul lui Soare a devenit de-a lungul secolelor un fel de tărâm magic, populat de folclorul localnicilor cu tot felul de monştri teribili. Ocupându-se mai ales cu pescuitul, oamenii locului au păstrat, secole la rând, legenda despre „Samca Samodiva”, fiinţă mitologică, amestec de zână şi dragon subacvatic, pusă să apere vestigiile străvechii cetăţi, părăsită de secole.

Ziua de 24 iulie a fost dedicată activităţilor din zona Olteniţa, grupate sub tema ,,Vetre de cultură şi civilizaţie milenară în Bărăganul călărăşean: Mânăstirea, Radovanu şi Căscioarele”. Programul a cuprins o vizită la situl arheologic eneolitic gumelniţean Sultana-Malu Roşu, reprezentativ atât pentru preistoria zonei Dunării de Jos, cât şi pentru cea naţională, prin materialul arheologic extraordinar, ca volum şi valoare istorică, extras de aici. Măgura Gumelniţa, de lângă Ulmeni, cea care a dat numele culturii eponime, a fost prezentată participanţilor din autocar, în drumul spre Olteniţa, deoarece aici nu se fac în prezent săpături arheologice. A urmat vizitarea Bisericii din Mânăstirea, unde, părintele Ioan Banu, ne-a încântat cu maniera sa în acelaşi timp, riguroasă din punct de vedere ştiinţific, dar şi dezinvoltă, de a expune informaţiile despre această importantă ctitorie a domnitorului Matei Basarab, uimitoare, în primul rând prin dimensiunile mari pe care le avea raportate la importanţa economică, socială şi culturală redusă pe care le avea Cornăţelul (vechiul nume al actualei comune Mânăstirea), în secolul al XVII-lea, când a fost ridicată.

La Şcoala de Arte şi Meserii „Matei Basarab” din comună, a fost organizat apoi un microsimpozion, la care a luat cuvântul doamna director Ioana Mladin, expunând progresele deosebite ale acestei unităţi de învăţământ din ultimii ani şi au prezentat referate ştiinţifice: dr. Ion Dorobanţu („Caracteristici ale inventarului arheologic al aşezării gumelniţene de la Sultana-Malu Roşu”), prof. Liliana Niculiţă de la Grupul Şcolar „Nicolae Bălcescu” Olteniţa („Ctitoriile lui Matei Basarab în judeţul Călăraşi”), făcând referiri doar la bisericile de la Negoieşti şi Plătăreşti, şi prof. Daniel Vasile, de la şcoala gazdă („Vechiul târg al Cornăţelului”), întregind paleta informaţiilor ştiinţifice despre această zonă a României, destul de prosperă în secolele XVI-XVII.

Înainte de prânz, am poposit la Muzeul „Civilizaţiei Gumelniţa” din Olteniţa, unul dintre cele mai valoroase muzee de arheologie din sudul României. Am fost întâmpinaţi de profesorul Done Şerbănescu, doctor în arheologie, fiind prezentate exponatele despre care aflasem o mulţime de informaţii până atunci.

În după-amiaza aceleeaşi zile, s-a mers la Radovanu, la cetatea dacică din secolele I-II, vizitând şi muzeul cu exponate ale sitului arheologic de aici, unde dr. Done Şerbănescu a prezentat rezultatele cercetărilor din ultimii ani, situl fiind un obiectiv în curs de cercetare.

La Şcoala „D.I. Ghica” din aceeaşi localitate, au fost purtate discuţii generale despre starea învăţământului local cu doamna director Alexandrina Popa şi cu doamna primar Vasilica Dobrescu, în timp ce partea ştiinţifică a fost realizată de prof. Angela Alexe („Radovanu, schiţă monografică”) şi elevul de clasa a IX-a, premiat cu locul I la Olimpiada de Istorie, faza naţională, 2010, George Postelnicu („Începuturile învăţământului la Radovanu”).

Intinerariul „Şcolii de vară” în zona Olteniţa s-a încheiat pe malul lacului Căscioarele, unde prof. Gheorghe Pălici, de la Şcoala nr. 2 Chirnogi, a prezentat zonele civilizaţiilor succesive din acest pitoresc loc, iar profesorul Ion Dorobanţu a făcut o serie de completări cu privire la civilizaţia gumelniţeană, existentă şi la Căscioarele.

Data de  25 iulie, a fost dedicată din nou comunicărilor şi dezbaterilor metodice grupate sub tema: ,,Consideraţii privind predarea istoriei comunismului în învăţământul preuniversitar”, desfăşurate la Centrul de Jurnalism al Grupului Şcolar „Danubius” din Călăraşi. Au luat cuvântul prof. Ion Dorobanţu („Statutul disciplinei Istoria comunismului”), prof. Mihai Stamatescu („Un manual de istorie a comunismului”), prof. Vasile Pascu („O abordare academică a istoriei comunismului”) şi prof. Daniela Verman („Strategii didactice privind predarea – învăţarea istoriei comunismului în învăţământul liceal”).

Festivitatea de închidere a cursurilor de vară de la Călăraşi, a prilejuit acordarea de înscrisuri tuturor participanţilor la Cursurile Şcolii de Vară, s-au făcut propuneri pentru viitoarele acţiuni şi s-au relatat impresii, activităţile Societăţii de Ştiinţe Istorice urmând să continue pentru trei zile în Bulgaria.

Aveam să părăsim Călăraşiul cu gândul că organizarea unui eveniment ştiinţifico-metodic de o asemenea amploare, a necesitat, pe lângă resurse financiare, o capacitate managerială deosebită a tuturor celor implicaţi, pe ansamblu sau secvenţial, în buna derulare a activităţilor programate.

Purtam deci impresii pozitive despre învăţământul istoric călărăşean, despre zona aceasta de ţară şi despre oamenii de aici.

În dimineaţa zilei de 26 iulie, la ora 6.30, ne îndreptăm cu autocarul spre Giurgiu-Ruse şi în curând părăsim România. Traversăm podul peste Dunăre şi ajungem pentru a doua oară în Bulgaria. Trecem prin oraşele Ruse, Shumen, Târgovişte şi Razgrad, îndreptându-ne spre Veliko-Târnovo, capitala istorică a Ţaratului vlaho-bulgar.

Despre acest oraş nu se poate vorbi decât folosind preponderent termeni laudativi, şi asta pentru că vecinii noştri au ştiut să îşi vândă trecutul în cel mai eficient mod cu putinţă – la modul pozitiv, evident. Grandoarea şi modestia, sunt termenii contradictorii care, paradoxal, definesc oraşul de pe malurile râului Iantra. Pare într-adevăr un antagonism, dar poate că tocmai acesta este farmecul urbei cu parfum medieval din inima Bulgariei. Grandoarea unui trecut glorios, resimţit în fiecare piatră a uriaşului Târnovgrad – Cetatea Ţarilor. Gazdă şi ghid ne-a fost şi de această dată, profesorul Chiriazov, care cu răbdare ne-a oferit informaţii preţioase despre fiecare obiectiv vizitat.

Regiunea din jurul oraşului Veliko-Târnovo oferă privelişti deosebite. Oraşul este înconjurat de văi adânci şi stânci pe care se poate practica alpinismul. De asemenea există foarte multe drumuri care se pot parcurge uşor cu piciorul şi care conduc în locuri încântătoare precum satul Emen, satul Arbanassi, mănăstirea Dryanovo sau către peşteri, cascade şi locuri care oferă peisaje spectaculoase.

Originea numelui este legată de cuvântul slav „tern” sau „turn” (tron), şi de-a lungul anilor s-a transformat în Ternov, Turnov, Tur-nov, Turnovgrad, Turnovo, iar mai apoi în Veliko Turnovo, fiind numit „Veliko” (Mare) datorită mărimii şi frumuseţii sale.

În anul 1187, Turnovgrad devine capitala Regatului Vlaho-Bulgar, următoarele două secole fiind cunoscute drept perioada de „aur”. Palatul Ţarului şi Patriarhia Bulgariei au fost situate pe Dealul Tsarevets, iar casele boierilor precum şi multe biserici erau situate pe Dealul Trapezitsa. Zidurile fortificate ale „oraşului interior” protejau Tsarevets şi Trapezitsa, iar alte două cartiere de asemenea fortificate, formau „oraşul exterior”. În secolele XIII-IV, capitala Bulgariei a fost un important centru politic, economic, cultural şi economic. Au fost construite frumoase palate, mănăstiri şi fortificaţii, dar toată această înflorire culturală şi economică a fost întreruptă la 17 iulie 1393, când după un asediu de trei luni, Veliko-Târnovo şi treptat întreaga Bulgarie au căzut sub dominaţia otomană. În anii 1598, 1686, 1700, 1835, 1856, 1862 şi 1876 populaţia din Veliko-Târnovo a participat la luptele pentru eliberarea de sub dominaţia otomană, însă fără succes.

Abia pe data de 7 iulie 1877, oraşul avea să fie eliberat, iar la 16 aprilie 1879, era semnată aici prima Constituţie a Bulgariei numită şi Constituţia Târnovo, fiind una dintre cele mai democratice din Europa la vremea respectivă.

În ultima zi a vizitei de documentare din Bulgaria am ajuns şi în oraşul Plevna. Bogat în evenimente istorice, acesta îşi are originea în timpul tracilor. Ulterior a cunoscut stăpânirea romană, sub numele de Storgozia, a fost distrus de populaţiile migratoare şi refăcut de bulgari. În anul 1266, oraşul a fost ocupat de maghiari. După secolul al XII-lea, s-a dezvoltat ca un centru comercial, iar în anul 1596, a fost cucerită de voievodul român Mihai Viteazul. Între secolele XV-XVII, populaţia Bulgariei a crescut considerabil, dezvoltându-se comerţul şi viaţa culturală. Oraşul a devenit faimos în Peninsula Balcanică şi Anatolia pentru piaţa sa de oi şi vite (începând cu anul 1842). În anii 1877-1878, în jurul oraşului, s-au desfăşurat cele mai grele lupte din războiul dus de România şi Rusia împotriva Turciei, astăzi pe una din înălţimile oraşului fiind ridicat un mausoleu impunător.

Am trăit istoria acestor locuri pe parcursul a trei zile, impresionaţi de felul în care vecinii bulgari au restaurat şi conservat siturile arheologice şi de felul în care aceştia ştiu să îşi promoveze patrimoniul istoric şi cultural. Nu există nicio piatră neaşezată la locul ei. Avem încă multe de învăţat despre ceea ce înseamnă istoria şi astfel de lecţii nu se uită.

Nu putem încheia aceste rânduri fără a aduce un cuvânt de mulţumire organizatorilor Cursurilor Şcolii de Vară de la Călăraşi şi din Bulgaria, dar şi conducerii Societăţii de Ştiinţe Istorice din România. Implicarea tuturor, directă şi competentă, a contribuit din plin şi de această dată la un succes deplin al slujitorilor Muzei Clio.

prof. Andrei POPETE-PĂTRAŞCU

prof. dr. Dorina NICHIFOR 

24 ianuarie 1859 – 24 ianuarie 2011

ESEU:

ALEXANDRU IOAN CUZA

–  în viziunea lui EMINESCU –

Figura, devenită încă din timpul vieţii aproape legendară, de mare popularitate, a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a înrâurit profund anii tinereţii lui Mihai Eminescu, în familia căruia realizatorul Unirii din 24 Ianuarie 1859 se bucura de mare preţuire. Copil fiind (în vârstă de nouă ani) când Cuza urca pe tronul Principatelor Unite şi elev la Gimnaziul cezaro-crăiesc din Cernăuţi, când domnitorul român era nevoit să abdice, Eminescu (el însuşi după vreo două luni părăsind Cernăuţiul definitiv şi plecând într-un periplu transilvano-muntean) a rămas în suflet cu imaginea unui domnitor ce s-a contopit cu aspiraţiile celor mulţi, promovând o cauză naţională de reverberaţie istorică, întrucât prin Unirea Principatelor, aşa cum preciza Mihail Kogălniceanu, „s-au unit tronurile lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihai Viteazul” – „act energic al întregii naţiuni“, salutat cu bucurie şi entuziasm de românii din toate provinciile româneşti, indiferent sub ce dominaţie străină se aflau acestea.

„Unirea naţională – spunea Nicolae Bălcescu – fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari…pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră“.

Se ştie că, după abdicarea silită din noaptea de 11 februarie 1866, Cuza pleacă în Apus, refuzând, cu demnitate şi onoare, orice intervenţie diplomatică de a-l ajuta să-şi recapete tronul – „spre binele naţiunii“, zicea el.

În ianuarie 1870, Eminescu împreună cu alţi doi colegi studenţi aflaţi la Viena, îl vizitează pe Cuza la Döbling, lângă Viena, într-un generos gest de susţinere morală (faptul e consemnat în „Adevărul literar” din 15 aprilie 1923, unde se afirmă că tinerii studenţi români L. Năstase, V. Burlă şi Eminescu „au fost foarte bine primiţi de Cuza”…).

Într-un articol scris de suceveanul Vasile Gherasim (1893-1933) se afirmă că „tânărul Eminescu va fi fost cuprins de o adâncă emoţie când l-a văzut pe acela care a realizat Unirea Principatelor…”

Meritele” şi „greşalele” lui Cuza vor reveni frecvent, ca motive de comparaţie, în publicistica social-politică eminesciană din perioada 1876-1883, la „Curierul de Iaşi” şi „Timpul”. Debarcarea lui Cuza a fost cea mai gravă ofensă adusă Principatelor Unite, consideră poetul-gazetar, căci, dacă Al.I.Cuza era de acord cu „abdicarea” şi pentru aducerea unui principe străin, aşa cum consimţise la urcarea pe tron, actul politic respectiv trebuia scutit de „neagra felonie“, adică făcut cu onoare, prin consimţământ general şi în deplină lămurire populară…

Aceastea trebuie să fi discutat Eminescu în vizita făcută fostului domnitor, de vreme ce, cu indignare, va înfiera „montruoasa” trădare şi „neagra felonie” a jocului politic căruia i-a căzut victimă fostul domnitor:

„Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn.” (Timpul, 27 februarie 1882).

Cuza este, în viziunea lui Eminescu, un domn luminat, care a lovit în pătura „superpusă” („pleava din Ţarigrad“, „bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire” etc.), promovând, în politica internă, cauza populară, iar în politica externă cauza naţională. Domnia lui Cuza a fost una de „emancipare politică şi socială“, urmând modelul apusean al dezvoltării instituţionale „ca o cerinţă impusă de modernizarea atatului naţional român”. (Timpul, 15-27 februarie 1880, Opere XI).

Când politicienii „roşii” (liberalii) incriminează, la un miting desfăşurat în Aula Ateneului, „crima” de la 2 mai 1864 (impunerea reformei agrare prin „lovitură de stat”), Eminescu intervine cu promptitudine gazetărească şi justiţiară susţinere:

„Dacă actul de la 2 mai a fost o crimă, ea a fost francă, făcută cu braţele încrucişate. Actul de la 11 februarie, însă, participarea gardei palatului la răsturnarea Domnului, e o infamie şi o laşitate…”

Eminescu citează chiar din discursul liberalului Boerescu câteva pasaje caracteristice, dovedind, pe faţă nu pe dos, – adică nerăstălmăcind realitatea, cum făcea oratorul, – că „personalitatea fostului Domn răsare clară şi mare, cum a fost în adevăr.”

Gazetarul ajunsese la concluzia că „secularizarea” averilor mănăstireşti era o măsură inevitabilă:

„Dreaptă sau nedreaptă, bună sau rea, secularizarea s-a aplicat în toate ţările Apusului european, faţă cu o biserică cu mult mai puternică decât cea grecească din Constantinopol (…). Secularizarea a trecut în dreptul public al statelor.”

Aşadar, clericii Locurilor Sfinte, care au protestat pe lângă Cuza, trebuie să accepte realitatea jurisdicţiei, căci nu e un capriciu „voievodal”, ci o „necesitate” istorică, europeană chiar… Secularizarea, crede gazetarul, nu vine decât să lovească în acea „pleavă din Ţarigrad” care acaparase averile mănăstireşti şi ierarhiile statului.

Eminescu nu trece sub tăcere „greşalele lui Vodă Cuza“, scriind răspicat că „cea mai constantă greşeală a lui era pripa, răsărită din silă de temporizare“, însă „orbi am fi şi răi români dacă am tăgădui meritele lui.”

Pe „trădătorii” lui Cuza, Eminescu îi va avea în atenţie mereu, observând că înşişi „complotiştii” de frunte au urcat spectaculos pe scara ierarhiei sociale. Spre exemplu, când Dimitrie Lecca va fi avansat la gradul de general, Eminescu constată impostura şi cameleonismul de carieră:

Colonelul Lecca, ministrul de război demisionat, a fost înaintat la rangul de general. O lună înainte de 11 februarie 1866 el prestase jurământul lui Vodă Cuza ca comandant de batalion; la 11 februarie însă a comandat revolta care a răsturnat pe cel din urmă suveran naţional al României.” (Timpul, 25 aprilie 1880, Opere XI).

Ajuns ministru de război, generalul Lecca s-ar face „vinovat o dată c-a trădat pe suveranul său fiind soldat, vinovat a doua oară că l-a trădat fiind de strajă.” (Timpul, 30 decembrie 1880; Opere XI, pp. 457-458).

Într-un alt editorial din 18 martie 1881, tonul gazetarului urcă, cu indignare şi revoltă, în registrul unei incriminări istorice:

Să se ţină bine minte că Vodă Cuza a iertat prin viu grai şi în scris tuturor…absolut tuturor, numai colonelului Lecca şi altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul ţării. E unicul caz în istoria românilor. Au căzut domni prin rebeliune făţişă a poporului sau a armatei, au căzut prin amicii lor făţarnici; nici un domn român, dar absolut nici unul n-a căzut prin trădarea strajei domneşti; orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cât era strajă au privit unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinţei ei, şi oaspeţii sunt sfinţi chiar pentru popoarele cele mai barbare.”

Un alt „cameleon”, Alexandru Candiano Popescu, deşi s-a declarat duşman de moarte al regelui Carol I, prin caricata „Republică” de la Ploieşti, va câştiga apoi încrederea regelui, devenind „adjutant domnesc” şi comportându-se, ca şi generalul Lecca, ca bravi ostaşi în Războiul pentru Independenţă, cu merite reale.

Când generalul Macedonski (demisionat în 1864) este reprimit de cabinetul Ghica-Kogălniceanu, în 1869, Candiano Popescu protestează, considerându-l pe acesta drept „calomniatror” al tronului. Eminescu intervine, cu marele său fler de gazetar pe fază, amintindu-i acestuia: „Cu măsura cu care măsuri ţi se va măsura.” Reeditând mitica pedeapsă a lui Oedip, „roşii” n-ar face, prin acuzele aduse altora, decât să se condamne pe ei înşişi „din gura lor proprie auzim condamnarea lor.” (Timpul, 5 noiembrie 1880, Opere XI).

În general, domnia lui Cuza este apreciată drept „cea mai însemnată de la fanarioţi încoace, atât în bine, cât şi în rău“.

Răsturnarea lui Cuza are, zice poetul, imediat consecinţe asupra cauzei naţionale, căci, dacă partidele nu s-ar fi unit să-l detroneze în mod ruşinos pe „vrednicul de amintire Alexandru Ioan Cuza“, „Unirea Ardealului cu Ungaria nu se făcea“…(Opere XII, p. 461).

Păcat că poetul n-a mai apucat să trăiască momentul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, căreia i-au fost totuşi contemporani T. Maiorescu, Slavici, P.P. Carp şi alţi junimişti, nici unul însă arătându-se atât de cucerit de imaginea marelui Domn valah precum fusese Eminescu, ca om şi gazetar de infranşisabilă probitate morală.

Prof. Dr. Zenovie CÂRLUGEA

Societatea de Științe Filologice  din România – Filiala GORJ

Imnul lui Tudor Vladimirescu

21 ianuarie 2011. Simpozion Judeţean: 190 de ani de la Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu

     Organizarea acestui simpozion, având ca grup ţintă cadrele didactice şi elevii din învăţământul preuniversitar, dar şi cadre didactice universitare şi studenţi, oferă prilejul unor dezbateri, schimburi de păreri, împărtăşirea unor experienţe cu privire la activitatea şi experienţa proprie, care să permită cunoaşterea unei personalităţi de talia lui Tudor Vladimirescu şi al realizărilor sale politice.

     Simpozionul va constitui un bun prilej pentru diseminarea şi promovarea rezultatelor cadrelor didactice, menţinerea contactului între specialişti  şi specialităţi, stimularea creativităţii, dezvoltarea potenţialului de creativitate, inovare şi cercetare a elevilor şi profesorilor, promovarea modelelor de bune practici şi valorizarea muncii de echipă interdisciplinară.

PROGRAMUL SIMPOZIONULUI

ora 11.00 Sesiunea de referate şi de comunicări pentru elevi

ora 14.00 Sesiunea de comunicări ale cadrelor didactice

ora 16.00 Masă rotundă “Revoluţia de la 1821 şi implicaţiile sale”

ora 18.00 Vernisajul Expoziţiei foto-documentară “Comuna Băleşti în documente”, realizată în colaborare cu Serviciul judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale

ora 19.00 Întâlnirea invitaţilor cu elevii şi caddrele didactice ale şcolii. Prezentarea unui program artistic. 

Invitaţi: Gheorghe Nichifor, Cornel Şomâcu, Andrei Popete-Pătraşcu, Alexandru Bratu, Dan Cismaşu, Ion Hobeanu, Ion Cepoi, Olimpia Bratu, Albinel Firescu, Valentin Pătraşcu, Dumitru Hortopan, Marius Buzerea, Al.D. Şerban, Ion Şoldea, Constantin Ispas, Aristică Paicu, Ion Elena.

Cine a fost odată-n Gorj

Emisiunea din această seară este dedicată boierului Vasile Moangă(1753-1849), un apropiat al lui Tudor Vladimirescu. Invitatul emisiunii este documentaristul Alexandru Doru Șerban.

Vasile Moangă s‑a născut în satul Brădiceni în anul 1753. La Târgu‑Jiu s‑a stabilit în anul 1771. A murit în 1849, la vârsta de 96 de ani.

Vasile Moangă a fost  unul dintre susţinătorii ideilor revoluţionarului Tudor Vladimirescu. Istoricul Alexandru Ştefulescu a scris de Vasile Moangă că „era unul dintre prietenii lui Tudor Vladimirescu“, de care a fost făcut ispravnic de județ alături de Papa Vladimirescu.

Vasile Moangă l‑a avertizat pe Tudor în seara de 21 ianuarie 1821 că fapta lui este „cutezătoare“ şi că nu va scăpa cu viaţă „din această răscoală”

La 17 ianuarie 1830 generalul Kisellef a dat o poruncă Divanului Săvârşitor al Principatului Valahiei, prin care era desemnat sameş „să orânduiască la Comisia Cercetătoare din Valahia Mică (Oltenia – n.n.), pe tretii (al treilea) logofăt Vasile Moangă, ce locuieşte în Gorj“.