Cine a fost odată în Gorj… Dincă Schileru

Reclame

Din viaţa Filialei Gorj a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România

Filiala Gorj a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România a participat în aceste zile la manifestările prilejuite de împlinirea a 191 de ani de la Revoluţia din 1821 şi comemorarea lui Tudor Vladimirescu, la Padeş. Prin vocea istoricului Gheorghe Nichifor, s-a susţinut nevoia de istorie şi reîntoarcerea la valorile poporului român, printre acestea numărându-se şi personalitatea „marelui pandur”. 

Evenimentul intitulat simbolic „Imn pentru Tudor Vladimirescu” – Padeş 2012 a debutat pe Câmpia Soarelui, în semnal de trompete, în dimineaţa zilei de duminică, 24 iunie 2012, cu primirea oficialităţilor, intonarea Imnului de Stat al României, apoi Imnului Eroilor şi Ceremonialul depunerii de coroane. Au fost prezente numeroase oficialităţi locale şi judeţene, rostind alocuţiuni evocatoare: primarul comunei Padeş, Mihai Troacă, prefectul judeţului Gorj, Liviu Andrei, preşedintele Consiliului Judeţean, Ion Călinoiu, preşedintele Asociaţiei Culturale „Fii Gorjului”, Alexandru Păsărin şi preşedintele Filialei Gorj a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, Gheorghe Nichifor. Ansamblul profesionist „Doina Gorjului”, alături de actorii Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu-Jiu au prezentat un moment literar-muzical evocator. Manifestările organizate cu prilejul împlinirii a 191 de ani de la Revoluţia din 1821 i-au reunit ca în fiecare an şi pe Fiii Gorjului din întreaga ţară.

Prezenţi la manifestare au fost şi membrii Filialei Gorj a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, care prin vocea istoricului Gheorghe Nichifor, au susţinut nevoie de istorie şi reîntoarcerea la valorile poporului român, printre acestea numărându-se şi Tudor Vladimirescu. 

Personalitatea lui Tudor Valdimirescu

În primăvara anului 1821, în fruntea pandurilor din Oltenia, Tudor Vladimirescu intra în Bucureşti. Originar din Vladimirii Gorjului, Tudor dobândise experienţă militară, luptând ca voluntar în armata rusă în războiul din anii 1806-1812. După încheierea războiului, s-a angajat atât în activităţi negustoreşti cât şi în cariera administrativă. „Era un bărbat energic, decis şi înzestrat cu spirit de iniţiativă. Capacitatea de comandă şi prestigiul de care se bucura în Oltenia erau temeiuri hotărâtoare de a-i încredinţa conducerea unei mişcării de emancipare a românilor” (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, p. 191).

Programul revoluţiei de la 1821 era, înainte de toate, opera sa, aşa cum se afirmă în Tratatul de Istoria Românilor, editat de Academia Română, vol. VII, tomul I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 25. După lansarea proclamaţiei de la mănăstirea Tismana (intrată în conştiinţa publică drept cea de la Padeş!), „cu o retorică destinată să înflăcăreze populaţia stoarsă de o fiscalitate nemiloasă”, Tudor Vladimirescu s-a îndreptat spre Bucureşti, deplasarea „Adunării norodului” având caracterul unui „marş strategic”, disciplinat (Tudor reprimând sever dezordinile).

În afara zonei aflate sub controlul lui Tudor Vladimirescu, ţărănimea clăcaşă (fără pământ) a înţeles să profite de starea de confuzie din ţară pentru a ataca şi prăda domeniile boiereşti. Au existat, aşadar, două paliere de desfăşurare a evenimentelor din 1821: o acţiune organizată, condusă de Tudor Vladimirescu, urmărind scopuri politice, şi o alta anarhică.

Ajuns la Bucureşti şi instalat la mănăstirea Cotroceni, Vladimirescu a trecut la acţiuni efective de guvernare, după încheierea unui acord cu boierii, considerându-se chiar conducător al ţării: „iar Tudor la Cotroceni – scria cronicarul bucureştean Dobrescu – îşi punea titlul de domn. Iar câţi boieri mai era, toţi asculta şi ce ra poruncea, aceia făcea. Boieri boierea, ispravnici punea, poştile la el venea, judecăţi făcea şi jălbi primea, boierii ca la un stăpân îi slujea.” (Tratatul de Istoria Românilor, Academia Română, vol. VII, tomul I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 39)

Autoritatea lui Tudor Vladimirescu era de necontestat, o bună parte din boieri a fugit dincolo de hotare, iar cei rămaşi i s-au supus necondiţionat. Insuficient sprijinit politic, în faţa turcilor care au trecut Dunărea, dar şi a eteriştilor, Tudor Vladimirescu a părăsit Bucureştiul. Izolat de armata formată din pandurilor săi, a fost arestat de către membrii Eteriei, dus la Târgovişte, torturat, supus unui „simulacru de judecată” şi în cele din urmă ucis mişeleşte. Trupul său nu a mai fost găsit niciodată.

Iată doar câteva din mărturiile istorice pentru care Tudor Vladimirescu este astăzi în filele cărţilor de istorie cunoscut sub numele de „Domnul Tudor” sau „marele pandur”.    

S.Ş.I.R. Gorj 26 iunie 2012

Moment evocator Padeş 2012 (prof. dr. Gheorghe Nichifor)

Padeş 2012

Fotografii: Imn pentru Domnul Tudor, Padeş, 2012

„Imn pentru Domnul Tudor” – 2012

Duminică, 24 iunie 2012, începând cu orele 10.00, gorjenii sunt aşteptaţi pe Câmpia Soarelui de la Padeş, în cadrul manifestării evocatoare „Imn pentru Domnul Tudor”.

Din program:
– Semnal de trompeţi, marşul de întâmpinare
– Primirea oficialităţilor şi a delegaţilor
– Intonarea Imnului de Stat al României
– Alocuţiune de bun venit rostită de Mihai Troacă, primarul comunei Padeş
– Slujbă de pomenire pentru Tudor şi pandurii săi
– Alocuţiuni evocatoare: 
Vasile Liviu Andrei, prefectul judeţului Gorj,
Ion Călinoiu, preşedinte Consiliu Judeţean Gorj,
Alexandru Păsărin, preşedinte Liga Culturală „Fii Gorjului”,
Gheorghe Nichifor, vicepreşedinte Societatea de Ştiinţe Istorice din România
– Intonarea Imnului Eroilor şi ceremonialul depunerii de coroane
– Moment literar – muzical evocator susţinut de Ansamblul Artistic Profesionist „Doina Gorjului” şi invitaţii săi

Semnal Editorial:

Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătrașcu
Dincă Schileru – o legendă vie a Gorjului
Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită
Editura Sitech, Craiova, 2012, 616 p.
ISBN 978-606-11-2274-5

Cartea pe care o prezentăm astăzi cititorilor, nu este pentru autorul acestor rânduri, o surpriză. Era de aşteptat ca cei care au scris-o, Gheorghe şi Dorina Nichifor, acum însoţiţi de mai tânărul lor coleg Andrei Popete-Pătraşcu, să încerce din nou, exact acolo unde în anii din urmă succesul nu le-a lipsit niciodată. Să remarc deci, de la început, aplecarea cel puţin a primilor doi pentru spaţiul istoriei noastre moderne, în sfertul de veac al primului interbelic românesc (1878-1916), dominat de figura tutelară a prinţului Carol, devenit între timp regele românilor, de tinereţea tumultoasă a parlamentarismului românesc, de o creştere economică semnificativă şi de o viaţă socială complexă chemată acum la înnoire.

Era o lume în schimbare, nelipsită de contraste adesea dramatice, dar căreia îi era caracteristică o „joie de vivre”, o bucurie de a trăi şi de a celebra frumuseţea vieţii nemaiîntâlnită în secolul care i-a urmat. Oamenii de vârsta celui care scrie aceste rânduri, au cunoscut timpuri zbuciumate, dar au avut parte în familia lor de căldura şi de dragostea mai multor generaţii, de la părinţi, bunici şi chiar străbunici. Ei îşi aduc aminte că, ori de câte ori se căuta în trecut refugiu pentru confuzia şi brutalitatea primilor ani ai comunismului, antecesorii noştri evocau „fericitele timpuri bune” de  dinaintea primei conflagraţii. Vremurile acelea, ca să mă întorc la subiectul nostru, ridică cel puţin pentru prezent multe întrebări tulburătoare: Cum putea fi prestigioasă o societate şi o instituţie, aici monarhică, abia ridicată din apăsarea dominaţiei străine şi a ocupaţiilor militare de tot felul? Cum se puteau păstra echilibrele sociale într-o lume scindată de inegalitate? Cum se năştea şi îşi consolida poziţiile o clasă de mijloc producătoare de stabilitate şi prosperitate? Cum erau rezolvate „politizarea” aparatului de stat, corupţia şi birocraţia, niciuna din ele eradicate, dar oricum menţinute la un nivel care le făcea suportabile?

Tentaţia de a intra solid echipaţi în acest spaţiu, ce ne pare azi atât de îndepărtat, este firească şi autorii noştri nu i-au rezistat. Şi pentru că timpurile de care vorbim au produs personalităţi deosebite, capabile de proiecte ambiţioase în dorinţa de a recupera anii pierduţi şi de a aşeza România ferm în modernitate şi civilizaţie, cel mai bun mod de a ni le apropia este să le evocăm oamenii şi să-i căutăm şi în marile înfăptuiri ale istoriei naţionale, dar şi la ei acasă, în comunitatea în care s-au născut şi au trăit, înţelegând prin aceasta că mai binele în instituţii şi în bunăstare depinde în fond de fiecare dintre noi. Este ceea ce au înţeles autorii noştri şi lucrările lor anterioare îi recomandau cu prisosinţă pentru această nouă încercare.

Astfel, Gheorghe Nichifor s-a ocupat cu un mare devotament de institutorul cărturar Alexandru Ştefulescu (1856-1910), restaurator al tradiţiei gorjene, ctitor de instituţii, dar şi funcţionar prestigios implicat în actele de reformă ale începutului de secol XX.

Mai puţin strălucitor decât tovarăşii săi de generaţie, dar nu mai puţin important prin faptele sale, Gheorghe Chiţu (1828-1897) a format obiectul unui alt studiu, iniţiat de data aceasta de Dorina Nichifor. Dintr-o altă perspectivă decât Alexandru Ştefulescu, el a ilustrat categoria oamenilor politici de sorginte liberală, paşoptişti nu doar prin crezurile lor naţionale şi sociale ci şi prin opera lor, în cazul de faţă fericit dusă la capăt datorită unei vieţi de aproape 70 de ani. Comisar de propagandă la 1848, fruntaş al mişcării unioniste, prin publicistica sa militantă, deputat liberal radical, din ianuarie 1868, ministru, cu deosebire al Cultelor şi Instrucţiunii Publice din aprilie 1876, el s-a dovedit a fi un deschizător de orizonturi în şcoala românească, predecesor al marelui proiect de reformă iniţiat ulterior de Spiru Haret.

În fine, cartea acum înfăţişată publicului valorifică toate aceste investigaţii şi realizează în mod fericit o sinteză superioară. Cunoaşterea detaliată a vieţii politice româneşti din primul interbelic şi interferenţele acestuia cu mişcarea de înnoire a Gorjului, i-au condus pe autori la un personaj fascinant, Dincă Schileru (1846-1919), întreprinzător de succes şi om politic al locurilor, autodidact şi perfecţionist, reprezentant de frunte al Colegiului sătenilor, promotor al legislaţiei rurale, exponent al spiritului pandur şi persoană publică din plin înzestrată cu farmec personal, cu o amprentă inconfundabilă.

Bibliografia pusă acum în operă a fost impresionantă, cumulând arhive şi  manuscrise de familie, volume cu publicaţii de documente, dar şi albume, almanahuri, anuare, biografii, calendare, discursuri, enciclopedii şi monografii, multe acum pentru prima oară scoase la lumină şi o întreagă literatură cu sute de titluri care conturează veridic în cele cinci capitole ale cărţii imaginea unei personalităţi nepereche, un personaj de epocă, şi în egală măsură prin opera sa publică un om al tuturor timpurilor.

Un volum de 500 de pagini nu poate fi rezumat în câteva rânduri, vom lăsa deci întreagă cititorului plăcerea de a-l descoperi pe Dincă Schileru în paginile aceste cărţi, rezervându-ne doar privilegiul de a formula înaintea sa câteva încheieri în ordinea lecturii. Nu credem astfel că este deloc exagerat să afirmăm că apariţia unor personalităţi eminente în judeţul dintre cele două ţări române despărţite de Carpaţi este rezultatul climatului de efervescenţă culturală de la răscrucea celor două secole. Viaţa publică ilustrată prin oameni politici semnificativi, dar şi Şcoala, Biserica, Publicistica şi Arta au cunoscut un suflu înnoitor, expresie a procesului general de modernizare a societăţii româneşti, dar în egală măsură a simbiozei culturale gorjene (munteano-transilvănene) şi a spiritului pandur, parte a mentalităţii oltene, ambele definitorii pentru elitele din această parte a ţării în rândul cărora le putem subsuma şi pe Dincă Schileru.

Personajul principal al autorilor noştri s-a născut într-un sat din plaiul Vâlcan a cărui vechime documentată coboară până spre sfârşitul sec al XVI-lea într-o familie în care amintirea evenimentelor de la 1821 era foarte puternică. Aici, la poalele munţilor şi-a petrecut copilăria, aici s-a îndrăgostit statornic de folclorul local, aici „şi-a plămădit sufletul din acelaşi aluat ca toţi răzvrătiţii Gorjului” şi tot aici a învăţat carte, cât să îi ajungă pentru toată viaţa, inteligenţei, curajului şi voinţei sale nestrămutate.

Mutat după căsătorie (1868) în comuna de reşedinţă a soţiei, la Bâlteni, unde a rămas până la sfârşitul vieţii, şi-a câştigat existenţa mai întâi dintr-un atelier de croitorie, impunând modelul costumului popular local şi apoi din negoţ şi agricultură. Pe la 1880, avea acum 34 de ani, era unul dintre cei mai importanţi proprietari funciari locali, priceput în cultura cerealelor, pomilor fructiferi şi viţei de vie. Creşterea cailor se adăuga precum o pasiune de suflet. A construit mori şi joagăre şi a achiziţionat spaţii întinse de pădure. Istoria averii lui Dincă Schileru, aşa cum ne-o prezintă autorii, e departe de a fi idilică, nefiind lipsită de conflicte cu obşti săteşti care se considerau nedreptăţite sau de sechestrări de bunuri, stinse atunci când în cele din urmă acuzatul îşi plătea dările către stat.

Afacerile sale nu s-au oprit aici. După ce a convins în Anglia un grup de oameni influenţi să investească în exploatarea subsolului gorjean, a preluat mina de antracit de la Schela (1893-1898). Anterior, în 1883, făcuse la el acasă, la Bâlteni, o primă încercare de a extrage petrol.

Notorietatea câştigată datorită succesului său în activităţi economice avea să îl propulseze curând şi în viaţa publică. Fără intervenţia administraţiei sau guvernului, a fost ales de ţăranii gorjeni în Consiliul local, în anul 1876. Consilier şi vicepreşedinte în deceniul care a urmat, Dincă Schileru s-a remarcat prin vehemenţa şi curajul opiniilor sale care au culminat cu un atentat la adresa vieţii sale, din fericire nereuşit, în 1880.

Începuse, cu un an înainte, în 1879, o lungă carieră de parlamentar în gruparea liberală condusă de C.A. Rosetti şi mai târziu de urmaşii acestuia, Colegiul III din Gorj alegându-l cu intermitenţe până în 1911. Anecdotica a reţinut imaginea unei persoane care călca în sălile înaltului for legislativ, îmbrăcată într-un splendid costum gorjenesc, expresie a mândriei că îşi reprezintă concetăţenii. În mod corect autorii afirmă că dincolo de exagerări, Schileru nu a fost doar un personaj pitoresc, nici „apostolul imaculat al satului gorjan” şi nici politicianul urmărit exclusiv de interesele sale.

Reprezentant fidel al capitalismului rural, el i-a susţinut aşezarea sa legislativă şi instituţională. Fără a fi un mare orator, deputatul din Bâlteni impresiona totuşi prin justeţea cauzelor susţinute, prin umor şi adecvarea la subiect. (Capitolul consacrat activităţii sale parlamentare este cel mai consistent şi reflectă aproape complet anii petrecuţi de el în conducerea legislativă a ţării).

Nu putem totuşi trece peste intervenţiile sale la legi esenţiale pentru lumea satului şi nu numai, precum cele referitoare la învoielile agricole, la împroprietărirea, la legea băuturilor spirtoase sau comercializarea costumelor naţionale, la organizarea învăţământului rural, sau la proiectele de reformă electorală, ca şi susţinerea acordată unui număr important de petiţii ale ţăranilor din judeţul său sau din judeţele limitrofe. Alegem între nenumăratele luări de cuvânt ale lui Dincă Schileru una semnalată în dezbaterile Adunării Deputaţilor din iarna 1886, al cărui subiect îl reprezenta libera trecere a porcilor şi vitelor româneşti dincolo de Carpaţi pe care deputatul gorjean o solicita pentru întreaga întindere a frontierelor de stat cu monarhia dualistă, de la Orşova la Iscani. Formalităţile complicate, spunea acesta, au creat: „un fel de privilegiu unor persoane, puţine la număr între care am avut onoarea să fac şi eu parte deoarece altfel nu s-a putut şi urma negreşit ca din două rele să primesc pe cel mai bun”. Dezbaterea continuă, şi la interpelarea lui Schileru, guvernul răspunde că autorităţile austriece au deschis un punct de vamă în Bucovina iar din Ungaria vin semnale încurajatoare. În acest punct al discuţiei intervine M Kogălniceanu în susţinerea celui ce a iniţiat acest demers, afirmându-i pe de o parte justeţea şi solicitând în consecinţă fotografierea singurului bou românesc care a trecut în ţara vecină în 1884 pentru a îl avea în vedere când se va vota noua convenţie comercială cu Austro-Ungaria. Pe de altă parte, el remarcă atitudinea consecventă a lui Schileru pentru că vreme de trei ani nu a slăbit guvernul în această chestiune. Stăruinţa în susţinerea unei cauze pe care o considera dreapta, dar şi onestitatea sa atunci când se autodenunţa drept beneficiar privilegiat al unor aranjamente sunt dincolo de orice îndoială.

Lucrarea în cea de-a doua sa ediţie, revizuită şi adăugită, redactată după normele ştiinţifice ale Academiei Române, înfăţişează acum cititorilor reconfigurarea raporturilor lui Dincă Schileru cu unele personalităţi politice importante ale timpului precum: I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu, mai sus amintit, N. Fleva, Gh. Vernescu, Gh. Chiţu, G. Panu, P.P. Carp etc. Popularitatea, prestigiul şi consecvenţa sa în apărarea repetată a celor pe care îi reprezenta, sunt explicaţii pentru succesul său şi al Partidului Liberal în alegerile din 1899 organizate de conservatori. Sunt puse în valoare şi numeroase informaţii despre posibila participare a acestuia la proiectul constituirii unui partid ţărănesc, relaţiile sale cu Constantin Dobrescu-Argeş, principalul promotor fiind notorii. Astfel, întâlnirea celor doi de la Bâlteni a lansat în iulie 1882 o nouă formaţiune politică şi a propus primul congres cu delegaţi din mai multe judeţe (la Corbeni august 1882 şi unde a fost adoptat un program pe larg reflectat în paginile publicaţiei liberal radicale rosettiste). Eşecul acestei întreprinderi, datorat şi iniţiatorului ei dar şi opoziţiei marilor partide l-a apropiat pe Schileru de mişcarea haretistă de ridicare a satului, cu deosebire în ce privea băncile populare şi cooperativele săteşti. Indiferent de succesul sau eşecul unor asemenea iniţiative este cert că deputatul din Gorj a făcut parte dintr-un mai larg curent de opinie care considera că în virtutea numărului şi contribuţiei la producţia de valori materiale şi la consolidarea statului, ţărănimii i se cuvine o reprezentare parlamentară pe măsură.

Până atunci însă, el nu a ostenit să fie un vajnic susţinător al culturii şi învăţământului din judeţul său şi mi se pare firesc ca acestui subiect să îi fie consacrat un capitol întreg. Astfel, s-a numărat printre întemeietorii muzeului din Târgu-Jiu ale cărui colecţii le-a îmbogăţit în mai multe rânduri cu donaţii, a participat activ la conferinţele şi marile serbări culturale ale epocii (una prilejuită de inaugurarea in capitala Gorjului a gimnaziului unde l-a întâlnit pe Spiru Haret în octombrie 1898 şi în acelaşi an alta la dezvelirea statuii lui Tudor Vladimirescu), a susţinut mai multe publicaţii destinate lumii satului, a iniţiat şcoala din Bâlteni pe care a donat-o comunităţii locale şi a restaurat aşezarea monahală de la Locurele (Locuri Rele) şi a ctitorit biserica din satul de reşedinţă căruia i-a fixat piatra fundamentală.

Într-un ultim capitol oarecum conclusiv, autorii îşi exprimă punctul de vedere referitor la decesul lui Schileru: „pe 3 iunie 1919 în primele ore ale dimineţii în vârstă de 73 de ani” şi înfăţişează posteritatea personalităţii sale. Instituţiile pe care le-a înălţat sau la propăşirea cărora a contribuit muzeul judeţean, şcoala şi biserica din Bâlteni continuă să funcţioneze. Mina de antracit de la Schela a fost închisă în 1995. Legenda lui Schileru „superb bărbat şi splendid oltean” dăinuie însă şi lucrarea de faţă care a adunat şi interpretat sute de surse (câteva din cele mai expresive – discursuri şi intervenţii parlamentare, actele sale de donaţie şi o seamă de fotografii cuprinse în anexe) este încă o dovadă în acest sens.

La final o ultimă întrebare: Cine sunt autorii acestei cărţi? Importantă nu doar prin strădania de a aduna un material atât de dens, de a-i da coerenţă şi de a construi astfel monumentul unui om, in felul sau exemplar, asupra căruia se răsfrâng acum multe lumini noi, se clarifică cu calm şi obiectivitate chestiuni controversate, toate intr-un stil accesibil şi captivant deopotrivă. Gheorghe şi Dorina Nichifor dar şi Andrei Popete-Pătraşcu sunt oameni încă tineri profesori reputaţi în şcolile târgujiene dar şi cercetători atestaţi ai istoriei Gorjului, primii doi cu o bibliografie proprie impresionantă, încununată cu teze de doctorat, iar cel de-al treilea urmându-le exemplul nu putea decât să le stea alături. Nu în ultimul rând iniţiativele lor culturale conferă un titlu de prestigiu Societăţii de Ştiinţe Istorice din care toţi trei fac parte care este prezentă şi pe frontispiciul acestei publicaţii şi reprezentată la cel mai înalt nivel, scriam în finalul prefaţei la prima ediţie apărută anul trecut.

Între timp cartea a impus un „brand local” şi s-a bucurat de aprecieri unanime din partea oficialităţilor, a specialiştilor şi a marelui public. Nu în ultimul rând a fost încununată cu un premiu al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.

Pe măsura succesului dobândit, autorii au revenit sub acelaşi titlu adăugând surse noi, bibliografia la zi (decembrie 2012) şi un indice de nume impresionant. Acolo unde au simţit nevoia şi noile investigaţii arhivistice şi de bibliotecă au impus, au revenit cu nuanţări, detalieri şi argumente suplimentare pentru o teză sau alta, desevârşindu-şi astfel lucrarea.

In faţa unei asemenea voinţe de a aduce lucrurile bine până la capăt, cunoscând bine efortul autorilor, l-a consemnările noastre nu putem să adăugăm decât dorinţa de a vedea asemenea împliniri cât mai des repetate.  

 prof. dr. Bogdan Teodorescu

Secretar General al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România

Consiliul Naţional S.Ş.I.R. 2012

La sfârşitul lunii mai s-a desfășurat la Liceul Decebal din București reuniunea anuală a Consiliului Național al Societății de Științe Istorice din România.  Pe lângă discuţiile privind organizarea Societăţii, membrii S.Ş.I.R. au omagiat personalitatea profesorului Nichita Adăniloaie la împlinirea vârstei de 85 de ani.

Societatea de Ştiinţe Istorice din România este, conform statutului în vigoare,  o asociație profesională obștească, apolitică și independentă, al cărei scop este să stimuleze cercetarea științifică și didactică, să-și antreneze membrii în cercetarea istoriei locale, naționale și universale, să militeze pentru o atitudine corectă față de trecutul istoric și față de rolul acestei discipline în școală. Organizația se adresează profesorilor de istorie, cercetătorilor, studenților și elevilor, și oricărei persoane interesate în domeniul științelor istorice. Înscrierea se face pe bază de cerere individuală, însoțită de recomandarea unui membru SSIR. Cotizația anuală a fost fixată la 15 lei. În prezent S.Ş.I.R. numără aproape 500 membri care activează în 29 de filiale. Potrivit unui contract de comodat semnat cu Universitatea din București la 16 decembrie 2011, sediul S.Ş.I.R. este la Facultatea de Istorie a Universității din București.

La Consiliul Național din acest an, desfăşurat la Bucureşti, Filiala Gorj a fost reprezentată de istoricii: Gheorghe Nichifor, Cornel Şomâcu, Andrei Popete-Pătraşcu şi George Alexandrescu. În ultimii ani, reuniunile istoricilor s-au desfășurat la Câmpina (2009), Reșița (2010) și Mioveni (2011).

S.Ş.I.R. interesată de rolul istoriei

În cadrul consiliului din acest an au fost ascultate informări ale membrilor conducerii și ale unor președinți de filiale pe teme ale activității curente, s-au adoptat documente, care au exprimat poziția S.Ş.I.R. față de rolul istoriei în cadrul Curriculum-ului şcolar, a fost prezentat  cel de-al 79 număr al revistei „Studii şi articole de istorie” pe anul în curs şi s-au operat modificări în componența Biroului Național Executiv, la propunerea prof. dr. Bogdan Mugescu, președintelui S.Ş.I.R.

Cu acest prilej istoricii au luat şi hotărârea inițierii demersurilor în vederea clasificării naționale (CNCS) a revistei „Studii și articole de istorie”, în acest scop fiind reorganizate redacția și regulile interne ale revistei.

În după-amiaza aceleiași zile de 26 mai 2012 a avut loc și ședința Biroului Național Executiv al S.Ș.I.R. Pentru organizarea în condiții optime a cursurilor de vară, care în acest an se vor desfăşura la Piteşti în prioada 15-21 iulie 2012, în formatul consacrat (3 zile – dezbateri, 3 zile – excursii tematice la Golești, Ștefănești – Florica, Câmpulung – Mateiaș și Curtea de Argeș) s-a stabilit o listă de teme și conferențiari ce urmează să fie contactați pentru a participa la cursurile de vară. A fost de asemenea alcătuit calendarul decernării Premiilor S.Ș.I.R. pentru anul 2011.

Autorii gorjeni Gheorghe Nichifor, Dorina Nichifor şi Andrei Popete-Pătraşcu vor fi prezenţi în cadrul Premiilor S.Ş.I.R. cu lucrarea „Aspecte ale vieţii cotidiene din Gorj în mărturii ale vremii 1938-1947”, lucrare ce a fost publicată la sfârşitul anului trecut.

S-a stins Jurnalistul şi Profesorul George Manoniu…

Astăzi, 2 iunie 2012, ne-a părăsit cu totul prematur şi pe neaşteptate un om de aleasă valoare al Gorjului – Jurnalistul şi Profesorul George Manoniu.

Prin erudiţie, metodă, empatie şi stil, s-a impus în cariera jurnalistică din Gorj fiind unul dintre cei mai apreciaţi oameni din presa scrisă.  Cei care l-au cunoscut de-a lungul anilor au remarcat adeseori,  memoria extraordinară şi prospeţimea gândurilor domniei sale. A fost mereu un atent observator al vieţii cotidiene, culturale, economice sau politice din Gorj, un fin cunoscător al realităţilor vremurilor de ieri şi de azi, un OM de la care atâţia şi atâţia publicişti gorjeni au deprins tainele scrisului gazetăresc. A fost Profesorul George Manoniu şi membru al Filialei Gorj a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, un pasionat al trecutului şi istoriei Gorjului, despre care a scris adeseori.

Prin dispariţia sa din această lume, distinsul Jurnalist George Manoniu lasă în urmă un  gol imens. Gorjul a pierdut nu numai un gazetar desăvârşit, dar şi un om de dialog şi de echilibru, care nu va putea fi vreodată înlocuit.

 † Dumnezeu să-l odihnească!

Conducerea Filialei Gorj a S.Ş.I.R.