Apariție editorială

Untitled-1 copy

Perioada 1948 – 1953, aflată în centrul atenției volumului precedent, s-a aflat constant sub semnul sovietizării României. Impunerea noului regim a întâmpinat rezistența unei bune părți a populației, proces care a continuat și în anii următori. Mișcarea de rezistență armată, începută în 1945, a fost lichidată abia în 1956 – 1957. Sovietizarea la români reprezenta consecința derulării a două procese politice ce debutaseră încă de la sfârșitul războiului: ocuparea țării de către Armata Roșie în 1944 și înțelegerea dintre anglo-americani și sovietici asupra sferelor de influență din Europa de Sud – Est.

Dominația militară s-a realizat atât prin prezența Armatei Roșii, cât și prin continuarea preluării modelului sovietic de către sistemul militar și de securitate românesc. Pe această bază au ființat trupele de Securitate și de Miliție, utilizate masiv ca elemente de represiune în anii regimului comunist.

După moartea lui Stalin, în martie 1953, a continuat imixtiunea directă în problemele românești prin impunerea modelului sovietic al organizării de stat, prin supervizarea realizată de „specialiștii sovietici” prezenți la nivelul ministerelor, prin încheierea de tratate internaționale în conformitate cu interesele sovietice, prin dictarea sistemului de alianțe etc.

Din punct de vedere economic a continuat, până în 1956, exploatarea sistematică a resurselor țării noastre prin intermediul societăților mixte, sovromurile. Acestea cumulau cele mai rentabile întreprinderi românești, fiind administrate sub directa supraveghere a consilierilor bolșevici și a reprezentanților guvernului sovietic la București. Conducerea lor era sovietică, directorii generali și majoritatea funcțiilor-cheie, de asemenea, numai președintele Consiliului de Administrație era român. La Gorj, Sovrom Petrol a fost, de departe cea mai puternică întreprindere din zonă.[1]

Deținând controlul asupra relațiilor internaționale ale țării noastre, U. R. S. S. a urmărit să obstrucționeze orice alte încercări ale României de a încheia tranzacții economice cu alte state, putând exploata în voie resursele noastre, atitudine care a influențat masiv și realitățile economice ale Gorjului.

În ce privește agricultura, după o perioadă de oarecare stagnare (1953 – 1956), a continuat procesul colectivizării, ce nu trebuie văzut doar ca pe un simplu transplant al „experienței” sovietice, ci pur și simplu ca pe o tragică execuție a profilului moral al țăranului tradițional, prin distrugerea satului românesc, atât de omogen și respectat de-a lungul timpului pentru valorile sale. Regiunea Constanța a fost declarată prima zonă colectivizată în întregime, în noiembrie 1957, aparatul propagandistic exploatând această reușită pentru alimentarea ambițiilor locale din alte părți ale țării. De precizat că în etapa finală, represiunea a avut accente de violență incredibile. În decembrie 1957, generalul-locotenent Nicolae Ceaușescu a condus unitățile militare trimise să oprească o revoltă țărănească din Vrancea, înregistrându-se un mare număr de victime.

La Gorj, numărul de gospodării agricole colective sau de stat este relativ scăzut, dar constatăm eforturi de-a dreptul disperate de a constitui întovărășiri agricole, chiar dacă numărul membrilor acestora este redus. Datorită reliefului specific asemenea forme de colectivizare se vor experimenta în pomicultură, viticultură sau creșterea ovinelor, dar și în cultivarea cerealelor, acolo unde era posibil.

După modelul Moscovei va continua activitatea unei armate de propagandiști, repartizată în toate domeniile de activitate ale societății. Ei urmăreau, așa cum se va demonstra și în textul propriu-zis al cărții, să-i „lămurească” și să-i dinamizeze pe cetățeni. Presa comunistă avea ca obiect nu neapărat prezentarea de știri, cât determinarea opiniei publice să adere la programul și ideile partidului. Este ușor de văzut că publicațiile au cu totul altă înfățișare, comparativ cu presa vechiului regim, abundând în texte politice și articole despre superioritatea economiei socialiste și a succeselor ei. Pe mari coloane, se disting ambițiile mari ale autorităților comuniste și sloganurile campaniilor de presă.

Obiectivul politic principal al P. M. R. a fost continuarea distrugerii societății civile, proces conceput și aplicat consecvent în anii precedenți, printr-un sistem de legi ce văduvea cetățenii de orice sentiment de protecție. În felul acesta, „justiția revoluționară” potolea setea de răzbunare a comuniștilor împotriva fostelor partide istorice, culpabilizate de multe ori în chip aberant.

Pe acest fond, sunt ușor de înțeles strădaniile regimului de a continua subordonarea culturii și vieții intelectuale. Marxism-leninismul era singura ideologie acceptată, urmărindu-se crearea unui nou tip uman, pe deplin controlabil de partid. Pentru a putea duce la finalizare acțiunea de dezagregare a societății civile nu s-a ezitat continuarea campaniilor de denunțări, procese populare, arestări secrete, execuții și epurări. Au apărut, inclusiv la Gorj, o mulțime de complicități, indivizi fără scrupule, cu idealuri de conjunctură, servili și zeloși, în același timp, care au făcut mult rău unor familii sau persoane absolut onorabile până atunci.

Modelul uman în noul tip de societate a fost realizarea unui individ depersonalizat, dispus să „informeze” despre activitatea celor din jur, uneori chiar rude sau prieteni. Prin urmare, trădarea în interesul partidului devenea o virtute, în timp ce refuzul sau abținerea de a coopera cu Miliția sau Securitatea deveneau automat crime politice. Frica, mai întâi cultivată și apoi întreținută de poliția politică, a avut aceleași rezultate ca ale nazismului german. Arestările, la ore din cele mai neobișnuite, uneori fără motive credibile, aveau un efect devastator nu numai asupra victimelor și familiilor, ci și a altora din jur, cunoscuți sau nu. După eliberare, cei mai mulți dintre foștii deținuți politici refuzau din reflex să mărturisească despre regimul de anchetă sau detenție. De acest impediment ne-am lovit și în documentarea noastră, cei mai mulți dintre protagoniștii, ce mai trăiau după 1990, preferând să evite subiecte ce țineau de acei ani.

Liderul comuniștilor români, Gh. Gheorghiu-Dej, un stalinist convins și dur, nu părea a fi suficient de receptiv la „reformele” lui Nikita Hrușciov, venit la putere după moartea lui Stalin, și procesului de destalinizare declanșat de acesta. El s-a opus proiectelor economice controversate ala C.A.E.R.-ului, sintetizate în celebrul „plan Valev”, prin care țara noastră ar fi fost transformată, prin profilare agricolă, în bază de aprovizionare a blocului sovietic, inițiind un program național energic de dezvoltare a industriei grele. În plus, a început să închidă lagărele cu deținuți politici, a crescut salariile muncitorilor sau a desființat sistemul rațiilor alimentare. Pe plan extern se vor strânge legăturile cu regimul de la Beijing, Republica Populară Chineză fiind promotoare a principiului autodeterminării naționale. Toate acestea se vor petrece însă după 1958, considerat de către istorici moment de referință, prin părăsirea teritoriului României de către Armata Roșie.

Începutul perioadei pe care o avem în atenție este dominată de plecarea în 1954 a lui Gheorghiu-Dej din fruntea partidului și implicarea sa directă în actul de guvernare, din postura de șef al executivului. S-a format o conducere operativă din patru membri, Secretariatul, unul dintre ei fiind Nicolae Ceaușescu, care a controlat P. M. R. timp de circa un an, până când Dej a revenit la putere. Armata națională a fost subordonată celei sovietice prin accederea României în Pactul de la Varșovia în 1955. În 1956, Hrușciov a denunțat politica predecesorului său, Stalin, în timp ce liderul de la București i-a transformat pe Ana Pauker, V. Luca și Teohari Georgescu în principalii răspunzători ai exceselor comunismului de la noi și a pretins că epurarea în partid se realizase chiar din timpul lui Stalin, fiind continuată în 1954 prin condamnarea la moarte și executarea lui Pătrășcanu.

În toamna anului 1956, liderii comuniștilor din Polonia au refuzat, în ciuda amenințărilor Moscovei, să instaleze în fruntea partidului o conducere mai obedientă față de sovietici. Peste puțin timp la Budapesta, Partidul Comunist practic s-a descompus, din cauza unei mari revolte populare, lipsită de succes. Evenimentele din cele două țări „surori” au fost motive de inspirație pentru studenții și muncitorii români care au demonstrat în favoarea unor condiții mai bune de trai, drepturi și libertăți democratice și încetarea dominației sovietice. Speriat că etnicii maghiari de la noi ar putea fi contaminați, Gheorghiu-Dej a susținut pregătirile pentru o intervenție sovietică în Ungaria, trupele sovietice devenind foarte active pe granița de vest.

Dacă la noi, revoltele populare au fost sporadice și fragmentate, fiind ușor de controlat, în Ungaria situația a luat o turnură dramatică. Printr-o masivă intervenție militară sovietică, premierul reformator Imre Nagy a fost înlocuit cu Janos Kadar, represiunea ducând la condamnarea prin executare a peste 350 de persoane. „Adăpostit” în România, va reveni la Budapesta, unde este condamnat la moarte prin spânzurare în vara anului 1958.

În țara noastră, cea mai bine organizată mișcare studențească desfășurată în contextul evenimentelor din Ungaria s-a derulat la Timișoara, unde au fost cele mai multe arestări, la care au participat, chiar în calitate de lideri și studenți gorjeni. În Capitală și la Cluj s-a încercat constituirea unor grupuri organizate pentru a intra în legătură cu mișcarea anticomunistă maghiară, dar autoritățile au reacționat rapid.

După evenimentele din Ungaria, politica externă a regimului Gheorghiu-Dej a fost concepută într-un cadru de extremă prudenţă, în interiorul unor limite autoimpuse, cu scopul de a menaja susceptibilităţile Moscovei, pe de o parte, dar şi de a contribui la consolidarea regimului, prin obţinerea retragerii trupelor sovietice şi diminuarea dependenţei de Uniunea Sovietică, mai ales pe plan economic.

Mai exact, cât timp în țara noastră au fost prezente trupele Armatei Roșii și consilieri sovietici în toate instituțiile centrale, prestația politică românească a fost una lipsită de relevanță, obedientă față de Moscova, respectând întocmai linia promovată de autoritățile de partid și de stat de la București. După retragerea lor, începând cu 1958, a urmat o etapă de detașare graduală de linia sovietică, ce a culminat cu Declarația din aprilie 1964. În felul acesta s-au configurat timide și incipiente tentative de delimitare de Moscova prin impulsionarea relațiilor cu state ce nu făceau parte din C. A. E. R., precum Iugoslavia, China, dar și cu țări capitaliste dezvoltate, cum ar fi Franța, Anglia, Olanda, Belgia sau țări în curs de dezvoltare.

Cercetări recente relevă indiferenţa şi obtuzitatea marilor puteri occidentale cu privire la retragerea trupelor sovietice din România, considerată o acţiune minoră, fără un impact deosebit.[2] Pe de altă parte, suntem nevoiți să recunoaștem cu franchețe că „independența” față de U. R. S. S. a fost în primul rând a conducătorilor și nu a țării, modelul sovietic de dezvoltare internă fiind în continuare pus în practică în mod metodic.

Cartea de față continuă planul de idei conturat în volumele precedente, urmărind explorarea vieții cotidiene din Gorj, cu utilizarea unor surse documentare similare: lucrări de specialitate, memorialistică, presă locală și regională, arhive, mărturii orale etc.

Și în prezentul volum am încercat să demonstrăm, cu texte atent selectate, întrepătrunderea noțiunilor de „public” (ceea ce e comun) și „privat”, pentru ca cititorii să aibă adevărata reprezentare a vieții cotidiene din anii comunismului românesc de tip stalinist, când era puternic dependentă de autoritatea de stat și de partid. Este motivul pentru care termeni precum „țărănime muncitoare”, chiaburi”, „analfabetism”, „luptă de clasă”, „sarcini de plan”, „democrație populară”, „întovărășiri agricole”, „șantiere” etc. se vor regăsi în mod obligatoriu alături de alții, cum ar fi: „activiști de partid”, „sfaturi comunale și orășenești”, „secretari de partid”, „secretari de UTM”, „directori de cămine culturale”, „deputați”, „propagandiști” ș. a. m. d.

La Gorj, tipul de societate „democrat-populară” se regăsește în notele sale fundamentale naționale, purtând în chip normal amprenta localului. Elementele favorabile noului regim vor face publice „faptele reprobabile” ale „exploatatorilor” de odinioară de la sate, exemple similare existând și în mediul urban. Cavalcada arestărilor continuă, parcă mai puțin alert decât între anii 1948 – 1953, făcându-și apariția eliberările, dar și rearestările.

Dacă aparatul represiv civil și militar și-a „văzut de treabă”, omul obișnuit a trebuit și el să se adapteze, cea mai mare parte a locuitorilor trecând la muncă în noile condiții. Ocupații tradiționale, dar și altele noi generate de exploatarea resurselor solului și subsolului, construcții, prelucrarea lemnului, servicii etc. au determinat o anume stare de normalitate, indusă și de faptul că „americanii” nu mai soseau, în timp ce încet-încet, sovieticii plecau cu specialiștii din sovromuri sau cu militarii armatei de ocupație.

Mass-media, timid, e adevărat, mai degrabă îmbrăcând informațiile în „spiritul critic” promovat de doctrina de la Moscova, începe să dezvăluie și delicte obișnuite în toate timpurile: furturi, prostituție, extravaganțe ale tineretului și altele. Pe de altă parte, se acordă o atenție mare „întrecerilor socialiste” din industrie, agricultură și comerț, școlii, sportului, artei etc. Sporadic, se transmit informații de peste hotare, desigur din perspectiva analitică a regimului de la București. Ilustrativ, în acest sens, este „cazul de la Budapesta”, despre care gorjenii au aflat din presa locală numai varianta oficială.

Chiar dacă Biserica nu era pe placul activiștilor comuniști, educația religioasă se va face în fiecare comunitate locală. Mai mult, continuă să fie focare de spirit ortodox, dar și de rezistență anticomunistă, mânăstiri precum cele de la Tismana și Crasna. Nu trebuie neglijat nici faptul că în această perioadă are loc sanctificarea lui Nicodim, „sfântul de la Tismana”.

Peste toate se suprapun grandoarea și festivismul sărbătoririi unor zile precum, 1 mai, 23 august, 7 noiembrie, în contrast cu omagierea unor momente cum ar fi 24 ianuarie 1859, amintit într-un colț de pagină. De altfel, noile autorități controlează tot, sufocând orice inițiativă ieșită din tiparele doctrinei. Momente precum 1821 sau 1907 primesc „dezlegare” întrucât ar reprezenta „descătușări” ale „forțelor progresiste” împotriva „exploatării sociale și naționale”. Altele, cum ar fi ultimii ani de viață ai „Titanului de la Hobița”, sunt trecute sub o regretabilă tăcere.

Și în această perioadă, o mulțime de tineri gorjeni bat la porțile afirmării în variate domenii, elevii și studenții constituindu-se într-o generație de bună factură intelectuală. Practic, nu este instituție (armată, școală, justiție, administrație etc.), care să nu beneficieze de aportul lor imediat, dar mai ales de perspectivă.

Continuă, uneori cu o autentică tentă de frenezie, „vocația construcției”, generată de nevoile de afirmare ale regimului comunist și de creștere a gradului de credibilitate în fața gorjenilor. Se edifică spitale, școli, cămine populare, sfaturi populare, poduri, căi de comunicație etc. Se introduc electricitatea și radioficarea în mediul rural, ba chiar își face apariția televiziunea, la Sanatoriul Dobrița. În plus, în jurul exploatărilor de cărbune, petrol sau lemn se ridică forme incipiente de așezări urbane, cu blocuri și alte utilități, cum ar fi cele de la Țicleni, Rovinari sau Bâlteni. Apoi, centrul atenției se mută din Valea Jiului la Șantierul Național Cerna – Jiu, unde se va realiza cunoscutul drum de fier al „Mocăniței”, viața cotidiană preluând amprente din alte zone prin intermediul „brigadierilor”.

Pretutindeni atmosfera este dominată de un nivel de trai modest, dar simțitor mai bun decât în anii ce au urmat războiului. Noul regim are grijă să-i atragă pe cetățeni prin diferite forme de petrecere a timpului liber: lectură, cinema, teatru, spectacole artistice, întreceri sportive etc. Cluburile muncitorești sau căminele culturale stau permanent în atenția activiștilor de partid, de multe ori evaluarea unor conducători de întreprinderi, instituții sau președinți de sfaturi populare depinzând de asemenea criterii. Toate acestea se îmbină în chip obligatoriu cu activități obștești, transformate, de fiecare dată, în modalități de propagandă ale „superiorității” sistemului democrat-popular.

Cititorii ce se vor îndrepta către reflecții profunde, însoțind parcurgerea lucrării cu studiul contextual al epocii, vor desprinde concluzia că istoria acestui meleag nu s-a oprit nici un moment, în ciuda unor stagnări regretabile, viața mergând înainte, cu bune și rele. Este motivul pentru care demersul nostru a continuat cu această perioadă, cei cărora ne adresăm fiind cu deosebire tinerii, care nu au cunoscut decât puțin sau deloc viața cotidiană a părinților și bunicilor lor. Desigur, intenția noastră vizează înainte de toate latura informativ-atitudinală, existând elemente ce pot fi preluate ca valori universal valabile pentru orice regim politic: solidaritatea, lucrul bine făcut, disciplina muncii, grija pentru frumos etc. Pe de altă parte nu se pot uita accesele impardonabile de autoritarism, minciună, trădare, denunțuri nejustificate, lipsa de compasiune, răutatea, violența și altele, toate contribuind la stări de disconfort material și spiritual.

Ca perspectivă avem în atenție un demers similar, aflat deja în lucru, pentru intervalul 1959 – 1965, astfel încât „epoca Gh. Gheorghiu-Dej” să poată fi înțeleasă și la nivelul Gorjului în dimensiuni istorice cât mai apropiate de realitate. Totodată, ne exprimăm rugămintea către „actorii” acelor vremuri, aflați încă în viață, de a ne oferi amănunte ce pot nuanța și adânci cunoașterea complexelor intimități ale unor timpuri nu prea îndepărtate.

În încheierea demersului nostru nu putem decât să le mulțumim tuturor, care într-un fel sau altul ne-au fost alături în realizarea lucrării, pe care o dedicăm înainte de toate gorjenilor de aici și de pretutindeni.

[1] Profesorul Gh. Lungan își amintește cu emoție cum în iarna grea a anului 1953, „când căzuse zăpadă cu nemiluita și pe care o încărcam în basculante de le Sovrom Petrol și o aruncam de pe pod în Jiu” (Gh. Lungan, Deschideți poarta amintirilor: Târgu-Jiu – orașul meu natal, în „Gorjeanul”, Târgu-Jiu, din 31 octombrie 2010)

[2] Vezi, pe larg, C. Moraru, Politica externă a României, 1958 – 1964, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008.

 

Reclame